Dudu Florian.

Unul dintre cei mai longevivi colaboratori ai FRR s-a retras la finele anului trecut din activitate.

Dudu Florian s-a retras dupa o activitate inceputa in 1958, perioada in care a fost jucator, arbitru sau membru al comisiilor Federatiei Romane de Rugby.

In ultimii ani el a actionat ca voluntar pe langa Comisia de Competitii si a ramas membru activ al Comisiei Centrale a Arbitrilor.

FRR ii multumeste pentru modul profesionist in care si-a desfasurat activitatea in tot acest timp si pentru aportul adus la dezvoltarea rugbyului romanesc.

CV Dudu Florian

- S-a nascut in 26 mai 1935
- Jucator direct seniori la Aeronautica 1958, care intre anii 1962/1963 s-a unit cu Rapid Bucuresti;
- Dupa 1963 s-a revenit la Aeronautica; A jucat pana in 1973;
- Primul antrenor Gusti Fanella, apoi Puiu Argesiu, Dorel Dumitrescu, Gheorghe Parcalabescu;
- A evoluat ca aripa de 3/4, dar a mai jucat sporadic taloneur si flanker;
- A absolvit Scoala de Arbitri in 1971;
- In 1993 a arbitrat ultimul meci;
- Arbitru la meciuri intertari – 3;
- Arbitru la meciuri internationale inter-cluburi – 12;
- Judecator de margine la 17 meciuri internationale;
- A arbitrat in URSS, Bulgaria, Spania, Franta;
- Membru al Biroului Federal intre 1990-1995 si 1997-2000;
- A fost Presedintele Comisiilor FRR: Transferuri – 1990-1995; Cenzori – 1995-1996; Disciplina – 1998-2000; Transferul Jucatorului de Rugby – 2001-2002;
- A fost Secretarul Comisiilor FRR : Economic – 2000-2001; Apel – 2006-2007;
- Membru in Comisiile de Legitimari – 1973-1990, Com. Centrala de Arbitri -1987-1990; 2005-2011; Disciplina 2000-2001;
- Presedinte AMRB – 2000;
- Vicepresedinte AMRB – 2009-2010.
- In 2010 a lansat a doua editia a cartii „Arbitrajul de la hobby la arta”, scrisa impreuna cu Tiberiu Stama

Viorel Morariu.

“Strategul gramezii”. Aceasta a fost denumirea pe care i-a dat-o Ioan Chirila flankerului “tricolor” dupa seria exceptionala de partide impotriva Frantei. Morariu devenea apoi presedintele FRR, timp de 8 ani, dar si 14 ani vicepresedintele forului european FIRA-AER

“Rugbyul a reprezentat si reprezinta totul in viata mea. Familia mea a trait si traieste in jurul rugbyului”, spune Viorel Morariu, ajuns la venerabila virsta de 80 de ani.

Nascut la Cuciulata, in judetul Brasov, undeva pe malul Oltului, pe 18 octombrie 1931, primul sau contact cu rugbyul l-a avut in 1944. “in sat s-a intors un anume Pavel Creitarul, muncitor ceferist la Bucuresti. A adus cu el si o minge de rugby. Era prima data cind vedeam mingea ovala, de care m-am indragostit pentru totdeauna”, povesteste Morariu senior.

Grivita Rosie, dragoste de-o viata
in 1947 a ajuns la Bucuresti, inscriindu-se la Liceul “Dimitrie Cantemir”. Doi colegi de-ai sai, Nicu Sipos si Gelu Petre, ambii juniori la Grivita, i-au propus sa-i insoteasca la antrenamente. si asa a inceput aventura sa in rugby.

Primul sau antrenor, Nicu Ionescu, muncitor la Atelierele Grivita, l-a aruncat de la inceput in linia a treia. si linia a treia a ramas pentru cel care avea sa devina, peste putin timp, capitanul “nationalei” Romaniei, unul dintre cei mai valorosi jucatori din istoria rugbyului romanesc. A jucat primul meci in echipa mare in 1950, intr-o partida cu Dinamo, pe stadionul Tineretului. S-a incheiat la egalitate, eseul grivitenilor fiind marcat tocmai de blondul flanker sosit de la juniori!

Dinamo si Steaua incepeau sa domine sportul romanesc in toate disciplinele, dar in acea vreme, in anii ’50-’60, Grivita Rosie era simbolul rugbyului romanesc. Viorel Morariu a ramas credincios clubului timp de 40 de ani, fiind cel mai longeviv grivitean.

“Ma doare sufletul cind vad ce a ajuns acum Grivita. Pe terenurile de la Grivita era atunci o activitate neintrerupta. Acum, totul e o ruina”
Viorel Morariu

La Grivita, Viorel Morariu a cistigat, ca jucator, dar si ca antrenor sau conducator de club, 12 titluri de campion national, 4 Cupe ale Romaniei. dar si o Cupa a Campionilor Europeni, in 1964, dupa o finala cistigata cu 10-0 in fata francezilor de la Stade Montois.

Debutul international
Viorel Morariu a debutat in echipa nationala in 1951, intr-un meci disputat la Brasov, cu reprezentativa sindicala franceza FSGT, meci cistigat cu 14-6. Primul joc intr-o disputa la nivel de echipe nationale avea sa aiba loc insa doi ani mai tirziu, in 1953, intr-o intilnire RDG-Romania, la Heningsdorf.

Au urmat apoi turneele din Regatul Unit, din anii 1955 si 1956, in care Morariu a impresionat pe toata lumea. La Swansea, in 1955, in partida cu echipa locala, cistigata cu 19-3, Morariu a inscris unul dintre cele mai frumoase eseuri ale turneului, dupa o cursa de 50 de yarzi! A urmat apoi infringerea cu Cardiff, 3-6, cu Morariu din nou cel mai bun jucator roman.

in al treilea meci, cu Harlequins, disputat pe Twickenham si incheiat la egalitate, 9-9, flankerul Grivitei a marcat eseul prin care am egalat, devenind astfel primul jucator roman care a marcat pe Twickenham.

Seria franceza
Viorel Morariu a condus echipa Romaniei in cea mai frumoasa perioada a sa. Este epoca in care “tricolorii” au invins de doua ori marea echipa a Frantei, terminind alte doua partide la egalitate! Seria a inceput in 1957, pe fostul stadion “23 August”, in fata a 80.000 de spectatori. Romania a condus cu 15-6 si 15-12, dar oaspetii au intors si au cistigat in ultimele secunde, printr-o lovitura de pedeapsa de la mijlocul terenului. A urmat apoi marea dezamagire de la Bordeaux, 0-39, in urma careia conducatorii sportului romanesc, speriati de scor, au intrerupt meciurile cu Franta pentru o perioada de trei ani!

Pina in 1960 insa, cind, pe 5 iunie, in fata a 55.000 de oameni, Romania reusea cea mai categorica victorie in fata “cocosilor”: 11-5. Peste doar un an, la Bayonne, “tricolorii” au tinut Franta in sah, 5-5, eseul Romaniei fiind reusit de Viorel Morariu. “Am jucat cu o ruptura de muschi la piciorul drept din minutul 30. Dar ce mai conta, la final, nu mai simteam nici o durere”, povesteste Morariu senior.
in 1962, Franta se pleca din nou la Bucuresti, 0-3, un meci in care apararile au constituit totul. Seria formidabila s-a incheiat in 1963, la Toulouse, dupa un Franta-Romania 6-6. Cel mai frumos meci al “tricolorilor”, dupa presa vremii, in care Morariu a inscris un dropgol in ultimul minut, anulat eronat de arbitrul galez Gwyn Walters.

“Cel mai drag meci al carierei mele ramine succesul cu Franta din 1960. Partidele cu Franta insa nu se uita niciodata. si acum le pot rememora de la un capat la altul”
Viorel Morariu

Retragerea
in 1964, la 33 de ani, dupa 21 de meciuri intertari si 24 de partide disputate in echipa nationala sub diverse denumiri (Selectionata Bucuresti, Locomotiva Bucuresti), Viorel Morariu s-a retras din activitatea de jucator. intre 1990 si 1998 a ocupat functia de presedinte al Federatiei Romane de Rugby, fiind, in acelasi timp, si vicepresedinte al forului european, FIRA-AER. in 1996 a fost ales reprezentantul FIRA in Comitetul de Conducere al International Rugby Board, calitate in care a militat pentru interesele natiunilor mici din rugby.

“Nu am avut nici o invitatie in cadrul Turneului Celor 5 Natiuni”
S-a zvonit, la un moment dat, ca Romania a fost invitata sa participe la Turneul Celor 5 Natiuni, dar Viorel Morariu s-a impotrivit. “Nici vorba de asa ceva! Sint povesti! La sfirsitul anilor ’60, cind Romania facuse o serie de partide foarte bune, jurnalistii m-au intrebat daca nu ar fi bine ca echipa noastra sa participe la celebrul turneu. si eu le-am spus ca sint trei cauze care ne-ar face sa nu acceptam. in primul rind, se juca iarna, iar la noi terenurile erau foarte proaste, apoi fiecare echipa trebuia sa-si plateasca deplasarile, urmind sa-i revina incasarile de pe teren propriu, dar noi nu aveam cine stie ce bani, iar al treilea motiv era acela ca aveam titulari buni, dar nu si rezerve de acelasi nivel. Nici vorba insa de vreo invitatie”, a explicat Morariu.

Sursa & Foto: www.gsp.ro
Autor: Marian Ursescu

Vicentiu Vacaru, la balon

Daca despre performantele si progresele rugbyului maghiar dupa venirea lui Gica Vacaru in tara vecina am mai scris, este foarte interesant de stiut ca fiii fostului rugbyst, acum in varsta de 54 de ani, contribuie si ei la ridicarea nivelului din alte tari ale Europei.

Vicentiu Vacaru, fiul cel mare, in varsta de 29 de ani, a fost numit de curand antrenorul nationalei de rugby in 7 a Austriei.
“Austriecii renuntasera la rugby in 7. Anul trecut insa au decis sa reinfiinteze echipele de rugby in 7, vazand ca aceasta disciplina a fost introdusa in familia olimpica. Fiecare echipa din primele doua ligi a prezentat cate o echipa la startul campionatului national, iar ideea s-a bucurat de succes”, ne spune Vicentiu.

Pentru ca nu aveau specialisti pentru jocul de rugby in 7, austriecii erau gata sa nu mai practice deloc aceasta varianta. La imboldul lui Vicentiu Vacaru, care se declara un mare amator al rugbyului in 7, oficialii de la Viena au decis sa reactiveze acest segment. Ei au acum planuri de a progresa, numindu-l pe conationalul nostru in functia de antrenor al echipei nationale de rugby in 7. Mai mult, forul austriac a remis o scrisoare catre FIRA si catre IRB, in care solicita incadrarea echipei nationale intr-o grupa valorica.

Sub comanda lui Vicentiu Vacaru, la 27 august, Austria va pleca intr-un prim stagiu de pregatire, urmat de un turneu in Polonia, in perioada 2-4 septembrie.

Vicentiu Vacaru este legitimat la vicecampioana Austriei de rugby in 15, Celtic Viena
“Sezonul trecut am pierdut finala pentru ca… a inceput sa ploua. Formatia noastra s-a bazat foarte mult pe linia de treisferturi, formata numai din jucatori tehnici. Gramada nu a fost punctul nostru forte, iar in repriza secunda, cand a aparut ploaia, troacarii nostri au scapat toate baloanele”, povesteste Vicentiu Vacaru. Referitor la nivelul competitional al rugbyului austriac, Vacaru e categoric: “Nivelul este scazut in comparatie cu Romania. Este normal insa, atata timp cat aici jucatorii platesc ca sa joace si ca sa se antreneze. Se castiga insa altceva, la nivelul grupului. Placerea de a juca este mai mare”, adauga romanul stabilit la Viena.

Ca rugbyul austriac este intr-o perioada inca romantica o dovedeste si faptul ca la Viena nu exista niciun teren special amenajat. “Noi trebuie intotdeauna sa inchiriem un teren de fotbal, pe care sa il amenajam in scopuri rugbystice cand avem meci”, mai spune Vacaru. In schimb el este foarte multumit de conditiile oferite de austrieci, care au si demarat tratativele pentru a-l putea naturaliza. “Ar fi frumos sa pot juca pentru nationala Austriei. Ma simt bine aici, iar federatia are planuri pe termen lung. Este si baza de selectie, paradoxal, deoarece sunt multi straini care au jucat in tarile lor si care vin la munca in Austria. Problema e ca nu ii poti tine mult timp, daca ei decid sa plece in alta tara sau altundeva. Spre exemplu, la Celtic Viena suntem 16-17 nationalitati in lot. Anul acesta vrem sa castigam titlul, sa ne revansam pentru finala pierduta pe ploaie”, isi contureaza planurile Vicentiu Vacaru.

Iar pentru ca familia Vacaru sa fie una… “multinationala”, fratele mai mic, Cristi, care joaca in Franta, este in discutii legate de obtinerea dreptului de a juca pentru nationala Moldovei.

Vali Ursache

Nationala de rugby a Romaniei pregateste in forta participarea la Cupa Mondiala din Noua Zeelanda. Cu 40 de zile inainte de debutul competitiei, “stejarii” s-au luat la tranta cu muntii si au incins un joc de rugby la mare altitudine, in Poiana Brasov. Printre colosii cu “lipici” la balonul oval se afla si un “stejar” cu greutate, jucatorul de linia a doua, Valentin Ursache.

“Viata te poarta pe carari nebanuite”, par a fi cuvintele care ar descrie cel mai bine traseul unuia dintre “stejarii” de baza ai Romaniei. Destinul te duce prin lume, la vreo 2.000 de kilometri de locul unde te-ai nascut, loc in care nu parea sa se intample vreodata ceva. Povestea lui Valentin incepe in Valea Seaca, un sat micut, la vreo opt kilometri de Targu Neamt. Avea 15 ani, muncea alaturi de parintii lui la camp, televizorul era un accesoriu de care nu prea avea timp, iar rugby-ul era un cuvant practic de neinteles. “Nea Fane Popescu venise cu echipa lui de baieti in cantonament la Baltatesti si noi, copii curiosi, atrasi de tot ce e nou, am mers sa ne uitam ce fac acolo. Aveam cam
1,90 m si 115 kg si m-a remarcat din prima”, isi aminteste el. Apoi totul a decurs de la sine: contactul cu balonul tuguiat, primul cantonament la mare si primul contract semnat, la 16 ani, cu Ciorogarla. Calitatile fizice impresionate si forta nativa l-au purtat repede la cele mai bune echipe din campionatul intern, Steaua si Baia Mare, dupa care, in noiembrie anul trecut, a facut pasul spre Franta, la Aix en Provence.

Pantofi doar pe comanda

Un munte de om, Ursache povesteste cu umor ca are o singura problema care ii da batai de cap. Poarta 50 la picior, iar cautarea incaltamintei e o adevarata provocare: “In tara doar pe comanda gasesc marimea mea. De pe la vreo 14 ani, cand inca aveam 46 la picior si mai gaseam cu mare noroc ceva de purtat, m-am descurcat numai cu incaltaminte pe comanda. Acum nu mai e o problema, pe net gasesti orice”. Reactia celorlalti cand aud de talpa uriasului? “Mai intru intr-un magazin, intreb de numere mari si foarte amabil mi se spune ca da, avem, 45-46. Dar 49-50 aveti?! si se face brusc liniste”, povesteste amuzat.

20 de kg in trei luni

De altfel, de numele lui se leaga si cea mai radicala schimbare de look din rugby-ul autohton in ultimii ani. Dupa ce s-a facut remarcat in linia a doua datorita gabaritului impunator, 1,93 m si 138 kilograme, “Ursu”, cum e poreclit de colegi, a uimit printr-o schimbare totala de look. “Pe postul meu trebuie sa si sar in tusa sa prind balonul si la acea greutate era mai greu, asa ca inaintea Cupei Mondiale din 2007 am trecut la un regim sever. M-am infometat, am facut sala, forta, ajunsesem sa mananc o data pe zi si am dat jos 20 de kilograme in trei luni”, explica el. Acum se mentine la 113 kilograme si impresioneaza printr-o pregatire fizica impecabila, care i-a deschis drumul spre postul de titular. “Ma simt bine cu mine acum, de aceea poate ca imi pun si atatea sperante pentru Cupa Mondiala, la care imi doresc sa ating apogeul carierei. Vreau sa dam tot ce putem, sa ne intoarcem in tara cu capul ridicat, sa nu ne fie rusine sa privim oamenii in ochi”, spune el. Peste exact 42 de zile, la Invercargill, Romania isi va face debutul mondial, cu Scotia, iar “Ursu” va intra insetat de victorii.

Valentin Ursache
Data nasterii: 8.12.1985
Inaltime: 1,93 m
Greutate: 113 kg
Post: linia a doua
Echipe: Arad, Steaua, Baia Mare, Aix en Provence (Franta)
Palmares: doua titluri nationale cu Baia Mare
A debutat pentru Romania in 2004, cu Italia
A participat la Cupa Mondiala din 2007

Despre “Ursu”:
- este student in anul trei la Facultatea de Educatie Fizica si Sport din Baia Mare
- are un frate mai mare, Andrei, care joaca pilier la Baia Mare
- are porecla “Ursu” de sase ani
- nu se desparte niciodata de verigheta, in timpul meciurilor, din cauza regulamentului, o acopera cu bandaj
- primeste intotdeauna acelasi mesaj de incurajare de la sotia lui, “Bafta, scumpi, sa joci bine!”
- nu iese niciodata pe teren inainte de a spune o rugaciune
- priveste jocul de la 4 m inaltime cand e ridicat in tusa de colegi
- are un tatuaj pe bratul drept, facut pentru a acoperi un tatuaj mai vechi

Sursa: www.prosport.ro
Autor: Mirela Basescu

Peter Tweedie la meciul dintre Steaua si Armata Franceza

O prezenta interesanta in jurul balonului oval romanesc este galezul Peter Tweedie. La primele cuvinte, nimic nu ii tradeaza radacinile britanice. Accentul il da insa de gol dupa cateva propozitii, insa limba romana deja nu mai are secrete pentru omul care s-a stabilit definitiv in tara noastra in 1991.

S-a nascut… odata cu Steaua

Peter Tweedie este nascut la Newcastle, in 1947. “Odata cu CSA Steaua”, cum ii place sa spuna. A copilarit in Tara Galilor si a indragit rugby-ul de pe bancile scolii. A evoluat pe posturi din linia a II-a sau linia a III-a, pentru selectionatele scolare din Caldicot si Monmouth, iar apoi pentru selectionate de old-boys din Londra. “Eu nu am fost nicidecum un mare rugbyst, o valoare a acestui sport, insa mi-a placut fenomenul, l-am indragit, iar acum sunt mereu langa blonul oval”, spune Peter cu modestie.

S-a casatorit cu o romanca

Sigur ca intrebrea fireasca este cum a ajuns sa traiasca in Romania. In 1970, Peter s-a casatorit cu Mariana, o romanca. Ea a sosit alaturi de el, in Anglia, in 1971, iar in 1977 i-a daruit un fiu, Daniel. “Sunt foarte mandru de baiatul meu. A jucat rugby cand era mic, iar la vrsta de 11 ani a jucat pentru copiii Stelei, intr-un meci pe Twickenham. Aceste lucruri nu se uita, mai ales ca eu nu am avut ocazia sa evoluez acolo. La 12 ani a abandonat insa si a trecut la canotaj. Cele mai mari performante ale sale sunt doua medalii de aur la un Campionat European sub 18 ani, sub steagul Marii Britanii. Cand a mers la colegiu a fost cooptat imediat pentru Cambridge, intai ca rezerva, apoi ca titular, pentru celebra cursa de pe Tamisa, impotriva marii rivale de la Oxford”, povesteste zambind Peter. Daniel Tweedie este acum un apreciat chirurg ORL la Londra si beneficiaza de un program de cercetare in domeniu.

Insotitor pentru echipa Armatei Britanice

Peter are o firma de constructii in Bucuresti si, evident, nu rateaza niciun meci al vreunei echipe britanice, in Romania.
Peter este omul care a muncit mult pentru ca selectionata Armatei Britanice sa ajunga la editia a doua a Memorialului “Eroii Revolutiei”. “Fiind apropiat de Bobby Durbac si de George Boroi, a venit acesta idee de a organiza turneul memorial cu selectionatele armatelor britanice, irlandeze si franceze. Din pacate irlandezii nu au dat niciun raspuns, insa britanicii au onorat chemarea noastra iar acum nu regreta. De cand au sosit in Romania, de miercuri, ei nu au avut decat cuvinte de lauda la adresa organizatorilor. Noi chiar avem o expresie Happy as a pig in shit, care se traduce liber ca Fericit ca un porc in rahat. Asa se simt invitatii nostri, iar eu sunt foarte bucuros de asta”, spune Peter.

Suporter al Lupilor

Prin natura contactelor si relatiilor pe care le are in Marea Britanie, Peter s-a apropiat mai mult de formatia Lupilor. Cand fostii Stejari evoluau in Amlin Challenge Cup, de fiecare data cand aveau meciuri in Insula, Tweedie era solicitat sa ii ajute. “Cand apar diverse probleme organizatorice, e bine sa aiba cine sa se implice. Dupa cteva deplasari, am ajuns sa indragesc aceasta echipa si sper ca si in acesta editie sa le fiu de ajutor”, mai spune Peter.

In Franta la Racing Metro

Tudor Constantin este o figura emblematica a rugby-ului romanesc. Jucator de 1.98, international roman si component de baza al catorva formatii din Top 14, Tudor, care a evoluat in linia a II-a a ramas in memoria iubitorilor de rugby cu supranumele de „Uriasul din Carpati”.

De la coada la langosi la… rugby

Modul com a intrat Tudor Constantin in rugby este povestit cu un haz aparte de „urias”. Primul sport pe care l-a practicat a fost baschetul, unde a ajuns datorita inaltimii sale. „Stateam la coada sa imi cumpar langosi, produs pe care il serveam cu multa placere. Deodata s-a apropiat de mine si a inceput sa ma studieze un tip matur. Nu am stiut ce vrea si primul impuls a fost unul de a mari atentia. Era Coli Mitrea, antrenor la Triumf Bucuresti. M-a intrebat daca nu vreau sa vin la rugby sa vad daca imi place”, rememoreaza Tudor.
Cand a ajuns la stadion s-a ivit insa alta problema. Pentru ca purta masura 48 la picior, nicio gheata nu era potrivita. A luat loc in tribuna pentru a vedea primul meci de rugby din viata sa pe viu. Se infruntau doua echipe de acceasi varsta, iar firul amintirilor se reinnoada rapid: „La pauza Coli Mitrea m-a intrebat daca imi place si daca as vrea sa intru pe teren. I-am raspuns afirmativ si am intrat. Eram cel mai inalt de pe teren, iar fizicul ma avantaja. Cand plecam la atac parcurgeam destui metri pana sa ma prinda mai multi adversari. Evident ca nu aveam instincte rugbystice, iar cand eram inconjurat ridicam mingea deasupra capului, ca la baschet. Nici asa adversarii nu ajungeau la ea, pentru ca eram foarte inalt. Unul mai inteligent m-a lovit insa peste mana si doar asa am putut fi deposedat”, zambeste Tudor Constantin.

Din Bulgaria pana in… Noua Zeelanda

Imediat ce a ajuns la rugby s-a ivit si ocazia unui prim turneu peste hotare, in Bulgaria. La acea varsta, Tudor a considerat o mare realizare fptul ca pleaca peste granita si nu a lasat rugby-ul pe planul secund. La 16 ani era legitimat atat la rugby, la Gloria Bucuresti, cat si la baschet unde evolua la nivel de seniori, in „Onoare”. Intre 18 si 19 ani a evoluat pentru Energia Bucuresti, iar apoi a ajuns, pentru satisfacerea stagiului militar, la Steaua, in marea echipa condusa de Florica Murariu.
Prima sa mare aventura a fost insa plecarea in emisfera sudica, la varsta de 20 de ani, in Noua Zeelanda. A evoluat acolo la formatia Kiatoa din orasul Palmerston North. „Atunci am lut contact cu ceea ce inseamna rugby-ul adevarat. Am evoluat pe stadionul pe care anul acesta, la Cupa Mondiala, Romania va juca impotriva Georgiei”, mai spune Tudor.
Ce coincidenta, tot la un meci cu Georgia, peste ani, Tudor Constantin avea sa incheie cariera de international.

Conducand un mol al Stejarilor

Steaua, Dinamo, echipa nationala

Dupa un an petrecut departe, in Noua Zeelanda, Tudor a revenit acasa, la Steaua. A fost campion cu echipa militara, dupa care s-a transferat la Dinamo, pentru ca la Steaua se amana momentul in care urma sa fie facut ofiter. Trecut in curtea rivalei, a devenit imediat locotenent in cadrul MAI. Intre timp a facut doi ani de studii universitare la medicina, dupa care a renuntat si s-a inscris la Drept, facultate pe care a si terminat-o cu brio. Intre 1992 si 1995 a fost campion national cu Dinamo si a debutat in nationala, cu Rusia, scor 36-6.
O amintire frumoasa pastreaza si de la Cupa Mondiala Universitara, care a avut loc in 1992, in Italia. „Am avut o grupa foarte grea atunci, cu Noua Zeelanda, Tara Galilor si Olanda. I-am batut pe galezi cu 25-6 si am tinut piept neozeelandezilor. Ne-am calificat contrar previziunilor in optimi. Oficialii nostri nici nu mai inchiriasera autocar pentru deplasarea noastra la jocul din optimi, crezand ca nu ne vom califica. Atunci galezii au facut un gest extraprdinar. Au luat jumatate din formatie in autocarul lor, iar ceilalti s-au descurcat cumva sa ajunga din Sicilia in Sardinia”, spune Tudor. Din acea echipa universitara a Romaniei faceau parte Branza, fratii Guranescu, Solomie, Nichitean, Draguceanu sau Costea. Antrenor era Constantin Fugigi.

Top 14 – deplina consacrare

In 1995, Tudor se transfera in Franta, la Tarbes. Va juca aici pana in 1998, cand trece la Racing Metro 92 Paris. Cariera sa in Top 14 continua din 2000 pana in 2002 sub culorile celor de la Bordeaux-Begles, o echipa redutabila la acea ora, care avea in componenta 5 argentinieni si un neozeelandez. „De unde la noi eram cel mai inalt, in Franta ajunsesem cel mai scund om de linia a II-a”, ne spune „Uriasul”.
In 1999 a fost capitanul echipei nationale la Cupa Mondiala, echipa repurtand o victorie, 27-25 cu SUA. In 2002 s-a retrs de la nationala dupa un meci cu Georgia. Tudor suferise o ruptura de aductor si nu mai putea fi la capacitate maxima. Avea 33 de ani.

Cum a ratat Alin Petrache contractul carierei

In 2000, la Racing Metro 92 Paris aparusera problemele financiare. Echipa pariziana avea in componenta 3 jucatori romani: Tudor Constantin, Razvan Mavrodin si Alin Petrache, actualul presedinte al FR Rugby. „Cel mai mare antrenor francez, Bernard Laporte, cu care ma cunosteam bine, mi-a telefonat si mi-a spus ca vrea sa ne transfere pe toti, la pachet, la Stade Francaise. Tinta lui era Petrache, pe care il voia cu orice pret in echipa. Eu am fost pe post de traducator la discutia dintre Alin si Laporte. I s-a propus atunci lui Petrache sa semneze un contract in alb, iar in ultimele patru luni care il legau de echipa pariziana sa joce la formatia secunda a clubului. Dupa aceea ar fi intrat in prima echipa. Nu stiu ce calcule si-a facut Alin atunci, insa desi eu i-am sustinut varianta lui Laporte, Petrache nu a acceptat si probabil a ratat cea mai mare sansa a carierei”, povesteste Tudor Constantin.

A marcat un eseu care nu a fost contra Frantei

Intrebat despre un eseu care i s-a intiparit in memorie, Tudor devine iarasi nostalgic si incepe a depana alte amintiri. „Jucand in linia a II-a nu am avut asa de multe posibilitati sa culc balonul in terenul de tinta. Totusi, la Castres, intr-un meci cu Franta, am inscris un eseu de neuitat. Prima data am inscris, dar arbitrul a considerat ca am facut-o din doua miscari si mi-a anulat incercarea. A dictat gramada de la 5 metri cu introducerea noastra. S-a format apoi o spontana dupa ce am scos balonul de acolo, iar eu m-am aruncat spre terenul francez de tinta. Am fost blocat la 10 centimetri de eseu. Veam balonul sub mine, undeva in zona pieptului. Eu fiind masiv, nu se vedea unde era mingea. Aveam capul in terenul de tinta iar arbitrul nu putea vedea nici el balonul. Ca sa il derutez, am aruncat mingea in sus de bucurie, iar el a validat eseul”, isi aminteste Tudor.

In margine

Racing – o echipa de intelectuali

„Intotdeauna mi-a placut sa cred ca sportul este apanajul elitelor. Fara a jigni pe nimeni, pot spune ca cea mai frumoasa perioada a fost cea de la Racing, in care eu, locotenent si absolvent de drept fiind, eram printre cei mai putin scoliti. Era in vestiar o aripa, Francois Pison, care facea a doua facultate si era doctor in limba franceza, cu toate ca era arab la origini. Mai era si John Daniel, care absolvise la Oxford si facuse apoi facultatea de jurnalistica. John refuzse contracte avantajoase de la echipele mici de provincie, preferand sa ramana la Paris ca sa isi paota face si meseria de jurnalist asa cum trebuie. Sportul m-a invatat si m-a schimbat enorm. Si eu provin dintr-o fmilie de intelectuali si de accea imi place acest mix de scoala si sport”, mai spune Tudor.

A fost managerul echipei nationale

In 2007, Tudor Constantin a fost numit managerul echipei nationale a Romaniei. „Era o perioada grea in care jucatorii care evoluau in Franta nu prea se intelegeau cu cei care jucau in Romania. Aveam probleme si cu mentalitatea societatii. Am cerut spre exemplu un antrenor de aparare, care pentru mine practic inseamna alt sport, si mi s-a spus ca nu avem bani pentru asta. De asemenea, am incerct sa impun programe de pregatire individuala, in functie de capacitatea si factorii antropometrici ai fiecarui jucator. La rugby nu merge cu pregatirea la gramada. Nici sta nu s-a putut, asa ca mi-am dat seama ca exigentele mele nu sunt intelese”, isi reaminteste Tudor.

Mircea are 12 ani si 1.85 metri

Tudor a ramas un iubitor impatimit de rugby. Actulmente se ocupa de o firma lider pe piata distributiei de zahar, Lemarco, si are un fiu, Mircea, de 12 ani, care deja masoara 1.85 metri. „L-am dus la rugby si la baschet si tin neaparat sa faca sport pentru a-l disciplina si a-i construi o baza solida”, incheie Tudor

Hari Dumitras

Astazi se implinesc 21 de ani de la ultima victorie romaneasca pe taram francez. La 24 mai 1990, Romania castiga la mare lupta cu 12-6 la Auch, intr-un meci-test, impotriva reprezentativei „cocosului galic”. Cum „am jumulit cocosul la Auch”, dar nu numai, ne povesteste Hari Dumitras, capitanul acelei mari echipe.

De la atletism la… rugby

Hari Dumitras s-a nascut la 11 februarie 1960, in localitatea Siret, la frontiera cu Ucraina. Sportiv nativ, Hari s-a indreptat prima data catre atletism, inca din timpul scolii. A practicat cu succes aruncarea sulitei si decatlonul, probe atletice care i-au permis vigoarea fizica de mai tarziu.
Primul contact cu rugbyul se produce in 1979, pe cand era militar in termen la Steaua. Colonelul Petre Cosmanescu i-a spus atunci: „Flacaule, hai la rugby. De ti-o place ramai, de nu, nu e nicio suparare”. Lumea mirifica a balonului oval l-a corupt insa iremediabil pe Hari Dumitras, care nu a mai parasit de atunci dreptunghiul magic cu buturi.

Treptele de matase ale gloriei au inceput de la Suceava

Dupa alte 6 luni, timp in care si-a satisfacut stagiul militar, Dumitras s-a intors la Suceava, unde a incaput pe mana antrenorului Stefan Ionescu, dar si a capitanului echipei locale, Vlad Constantin. Cariera lui Hari Dumitras este una prodigioasa. Debuteaza in echipa nationala in 1984, intr-un joc cu Italia. Cariera internationala se va incheia in 1993, la Dublin, intr-un joc cu Irlanda, pe celebrul stadion Landsdowne Road, cel care are o gara sub una dintre tribune. Hari a jucat in tricoul stejarilor la doua Cupe Mondiale, in 1987 si 1991. La al doilea turneu a fost capitan al echipei, dar si antrenor secund de inaintare. Tot atunci a si marcat un eseu cu Fiji, in singurul succes romanesc de la acea competitie. A jucat in Barbariansul Englez, in 1994, la turneul pascal, fiind singurul roman, alaturi de Octavian Morariu, care a jucat in aceasta selectionata. In 1990 a fost selectionat pentru reprezentativa Europei, care a jucat impotriva Leilor Britanici pe stadionul Twickenham din Londra. In 1991 a fost considerat de jurnalisti drept cel mai bun numar 8 din lume. A strans un total de 47 de selectii sub tricolor, bifand victorii asupra unei pleiade de echipe: Tara Galilor, Scotia, Franta, Fiji, Samoa, Zimbabwe sau Italia.

Succesul de la Auch a fost pentru Florica Murariu

„Era imediat dupa revolutie. In mai 1990”, rememoreaza Hari Dumitras. „Societatea romaneasca era avida de libertate, insa nu stia sa gestioneze democratia”, continua internationalul roman. Meciul de la Auch s-a disputat pe o ploaie torentiala. Romania nu castigase niciodata pana atunci in Franta. „Eram capitanul echipei. Inainte de joc, in vestiar, i-am strans pe baieti in jurul meu si le-am spus ca acest meci trebuie sa il jucam pentru Florica Murariu. Le-am spus ca Murariu si-ar fi dorit sa fie cel mai tare in teren pentru acel meci. El fusese mentorul multora din acea echipa. Murise la revolutie, iar durerea rugby-ului romanesc era imensa”, isi aminteste Hari Dumitras. Romania a castigat cu 12-6, dupa un meci de mare lupta. „Am sarbatorit libertatea in felul nostru la Auch. Dupa meci, in vestiar, eram atat de obositi incat nici nu realizam momentul. Cand s-a apropiat de mine Viorel Morariu si mi-a spus ca este o victorie istorica, ma uitam la el ca de pe alta lume. Pur si simplu nu intelegeam ce vrea sa spuna”, spune emotionat Hari Dumitras. „I-am dedicat victoria lui Florica Murariu. Am fost coleg de camera cu el timp de 6 ani. Nu dormeam noptile. Preferam sa construim tactici. Pentru aparare, pentru inaintre. Discutam mult despre rugby, iar de la regretatul Florica am invatat enorm. Ce pacat ca s-a stins in floarea tineretii”, adauga Dumitras. Victoria de la Auch ramane o borna inestimabila pentru rugby-ul romanesc. Pentru actorii de atunci, ea are si o lta insemnatate. „Toti tricolorii de la Auch am ramas prieteni. Ne leaga acea victorie care ne-a adus o prietenie pe vecie”, mai spune Dumitras, cel care a fost capitanul marii victorii. Au jucat tunci pentru Romania urmatorii: Gheorghe Leonte, Gheorghe Ion, George Dumitrescu, Sandu Ciorascu, Constantin Cojocariu, Gheorghe Dinu II, Alexandru Radulescu, Haralambie Dumitras, Daniel Neaga, Gelu Ignat, Marcel Toader, Nicolae Fulina, Adrian Lungu, Stefan Chirila si Marian Dumitru. Antrenori erau regretatul Theodor Radulescu si Florin Popovici.

„Daca am un genunchi pe sol, nu il pun si pe al doilea”

Hari Dumitras este acum antrenor coordonator al loturilor de juniori si Director National de Dezvoltare. A lucrat si lucreaza mult cu copiii, iar din acesta cauza si-a creionat deja cateva repere. „Rugby-ul m-a invatat sa lupt. Daca am un genunchi pe sol, niciodata nu il pun si pe celalalt. Indiferent de epoca, rugby-ul a insemnat, in primul rand, o metoda de educare si de integrare in societate. Rugby-ul promoveaza valori cum ar fi respectul, increderea, disciplina, solidaritatea. M-a bucurat enorm cand am aflat de la parintii copiilor cu care lucrez ca acestia au invatat sa fie disciplinati, sa respecte, sa fie seriosi, dupa antrenamentele de la rugby”, spune Hari Dumitras.
Intrebat despre evolutia Stejarerilor de la Campionatul European sub 18 ani, Hari Dumitras spune: „Avem mari probleme cu selectia juniorilor. Noi am stagnat, pe cand ceilalti au progresat. Cand am vrut sa conturez un lot largit de 40 de jucatori, mi-am dat seama ca acest numar, valoric vorbind, nu poate fi acoperit. Asa ca am chemat doar 34 de sportivi. Ne lipsesc competitiile puternice, dar si educatorii de valoare la juniori. Plus ca starea de spirit nu se pote compara cu cea de pe vremea cand eu eram in teren. Atunci era o mandrie sa joci pentru nationala, sa asculti imnul. Aceste lucruri s-au perimat acum”.

A devenit tatal lui Iulian Dumitras

Hari are un baiat, Iulian, jucator de echipa nationala.
„Cel mai frumos compliment l-am primit in Franta. Iulian juca la Pau, acolo unde am evoluat si eu. Lumea vorbea in tribuna, la acel moment, cum ca Iulian este fiul meu. Dupa un timp, cand am fost din nou sa-mi vad copilul la lucru, tribuna spunea despre mine ca sunt tatal lui Iulian. M-am simtit extraordinar”, spune zambind capitanul de la Auch.
Spera insa ca victoria echipei sale de la Auch sa nu fie ultima impotriva Frantei, pe terenul ei.

Marin Ionescu (in centru), pregatit pentru o repunere in margine

Marin Ionescu s-a nascut in 1953, in comuna Brezoaiele, din judetul Dambovita. Primul contact cu rugbyul s-a produs in 1968, pe stadionul Parcul Copilului, pe cand nea” Marin, cum ii place sa i se spuna, era elev la Grupul Scolar Grivita Rosie. Primul antrenor a fost profesorul Vasile Constantin-Mao. “Rugbyul adevarat incepe pentru mine in februarie 1969, cand am fost legitimat la Rapid”, rememoreaza Marin Ionescu. Dupa propriile afirmatii, rugbyul este o adevarata meserie, care i-a fost slefuita de-a lungul anilor de nume mari ale bancii tehnice romanesti. Enumerarea este una de exceptie: Nicu Padureanu, Petre Cosmanescu, Titi Ionescu, Valeriu Irimescu sau Theodor Radulescu.

A facut parte dintr-o generatie de exceptie a rugbyului romanesc
Marin Ionescu a avut sansa sa faca parte dintr-o generatie de exceptie a rugbyului romanesc. “Aveam colegi extraordinari. La Steaua, ca sa va dau doar cateva nume, am jucat in aceeasi formula cu Mircea Muntean, Nicolae Postolache, Florica Murariu, Radu Durbac, Dumitru Alexandru, Eduard Suciu, Sorin Fuicu, Dumitru Enache, Serban Constantin sau Paul Ciobaaelu”, spune Marin Ionescu. Dupa cateva clipe, sirul amintirilor se reinnoada: “La echipa nationala am alta pleiada de nume mari, alaturi de care sunt mandru ca am jucat. Gica Daraban, Gheorghe Dumitru, Dumitru Musat, Enciu Stoica, Mircea Paraschiv, Ion Constantin, Mihai Bucos, Petre Motrescu, Constantin Dinu, Gheorghe Varga, Marian Aldea, Ion Bucan sau Mircea Ortelecan. La Steaua am jucat in linia a doua si a treia, pe cand la nationala am fost folosit doar in linia a doua”, povesteste cu melancolie Marin Ionescu.

Povestea eseului de la Cardiff
In 1979, echipa nationala a Romaniei a intreprins un turneu in Tara Galilor, in lunile septembrie si octombrie. Romanii au repurtat 5 succese in fata unor echipe de club sau selectionate regionale: 12-0 cu Ebbw Vale, 9-3 cu Pontypridd, 38-15 cu Tara Galilor nord, 15-11 cu Tara Galilor vest si 32-9 cu Munster. Meciul de referinta, cel care incheia de fapt si turneul, era cel contra nationalei Tarii Galilor, meci care figura si in palmaresul celor doua selectionate. Galezii veneau dupa un 27-3 cu Anglia si aveau, la acel moment, cea mai grea gramada din lume. Spre finalul primei reprize, la scorul de 6-6, a venit eseul istoric. Prima incercare a nationalei romanesti pe taram britanic, si in fata unei nationale britanice, a venit in urma unui joc colectiv. “A fost o recuperare in 40-ul galez. Dodo Munteanu a scos din aglomerare catre Dumitru, iar eu asteptam sa vad desfasurarea ulterioara. Dupa o scurta inaintare, Dumitru mi-a pasat, iar singura solutie pe care am gasit-o a fost un plonjon spre terenul de tinta galez. Am marcat, iar apoi Bucos a transformat si am intrat la cabine cu 12-6?.
Victoria galezilor in acel meci a fost insa una cu cantec. In prelungirile jocului, la scorul de 12-10 pentru romani, Bucos executa un “marc”, dar este atacat si face un pas lateral. Arbitrul dicteaza o gramada ordonata, iar galezii taloneaza si reusesc apoi un dropgol care le aduce victoria finala cu 13-12.

Titluri si accidentari
Palmaresul lui Marin Ionescu este unul impresionant. A debutat in nationala in 1972, intr-un meci cu Marocul, disputat pe stadionul Giulesti. A strans 25 de selectii sub tricolor, dar si 7 titluri nationale, 5 cupe ale Romaniei sau 3 campionate europene cu nationala. Careira i-a fost “brazdata” si de cateva accidentari. Intre 1973 si 1975 a avut probleme cu spatele, fapt care l-a tinut departe de gazon. In 1977 a suferit o fractura de piramida nazala. Pe 2 decembrie 1979, la Montauban, intr-un joc din Campionatul European, contra Frantei, a suferit o entorsa la glezna cu smulgere de ligamente. “Cand am iesit din teren conduceam cu 9-3, dupa un start de partida fulminant. La final am pierdut cu 30-12″, spune Marin Ionescu.

Sfat pentru cei tineri
Trecut prin viata si prin rugby, Marin Ionescu isi permite sa le dea un sfat tinerilor iubitori ai jocului cu balonul oval. “Ascultarea profesorilor si antrenorilor este prima regula. Sportivii trebuie sa se daruiasca exemplar si sa nu faca rabat de la efort in antrenamente si competitii. Atat in teren cat si in societate trebuie sa fie exemple de urmat. Niciodata nu trebuie neglijata pregatirea si perfectionarea profesionala si sportiva, prin toate mijloacele. Numai asa se pot realiza ca oameni”, vorbeste cu blandete Marin Ionescu.
Actualmente, Marin Ionescu este director tehnic la CSM Bucuresti, formatie care activeaza in Superliga Nationala, dar lucreaza voluntar si la centrul de copii si juniori de la Steaua. “Am investit prea multa munca si pasiune la copiii si juniorii Stelei ca sa abandonez”, spune Marin Ionescu.
“Lipsa terenurilor de joc si a bazei extinse de selectie sunt problemele majore cu care se confrunta actualmente rugbyul romanesc. As vrea de asemenea, sa fac apel la parinti sa ii sustina pe copii cand fac rugby si sa ii aduca la rugby”, incheie zambind cu prietenie eroul de la Cardiff.

Gica Vacaru

Desi a ajuns la frumoasa varsta de 54 de ani, Gica Vacaru, bine cunoscut in lumea rugbyului romanesc, nu a agatat inca ghetele in cui. De doi ani, Vacaru a ales sa lucreze in Ungaria si spune ca a fost o mutare inteleapta. Gica Vacaru, fost uvertura si fundas la Olimpia sau Focsani, este antrenor la formatia din Kecskemeti, o localitate situata la aproximativ 70 de kilometri de Budapesta. “Anul trecut am luat locul doi pe linie. Am fost vicecampioni la seniori, tineret, juniori, cadeti, rugby in 7 si rugby pe plaja”, spune Vacaru.

Jucatorii platesc sa joace rugby
Clubul de rugby din Kecsemet este unul eminamente amator. Daca primele doua clasate formatii din rugbyul maghiar lucreaza in sistem semiprofesionist, jucatorii fiind scosi din productie si chiar platiti pentru rugby, in schimb la Kecsemet totul se face pe baza de voluntariat. Mai mult, sportivii pregatiti de Gica Vacaru platesc cheltuielile de functionare ale formatiei. Chiar si in aceste conditii, ei vin cu placere la antrenamentele programate de 3 ori pe saptamana. “Nimeni nu castiga din rugby la noi. Cu toate astea, am peste 50 de sportivi la cele doua echipe ale clubului. Avem si o echipa secunda care joaca la un nivel inferior si care este formata din jucatorii mai in varsta sau din cei tineri, inca necopti”, spune Vacaru.

A marcat 8 puncte la ultimul meci
Sambata, formatia secunda din Kecskemeti a jucat un meci in al doilea esalon, pe care l-a incheiat la egalitate, 32-32. Pe teren a aparut si Gica Vacaru, deoarece lotul era subtiat, existand deficiente pe mai multe posturi. “Cel mai bun exemplu este cel practic. De aceea nu ma dau in laturi sa le arat cum se trateaza un moment sau altul al jocului. Sambata am jucat demi de mele si apoi uvertura. Am si marcat 8 puncte, dand la bete dupa eseuri. Sa nu va mire insa, pentru ca eu ma pregatesc cot la cot cu elevii mei si am inca o conditie fizica foarte buna”, spune zambind Vacaru.

Trei batai generale in semifinala campionatului

Tricoul nationalei este purtat cu mandrie in Ungaria de Gica Vacaru

Sistemul de desfasurare al campionatului intern in Ungaria presupune existenta unei superligi, cu doar 3 echipe. Dupa ce joaca intre ele, cele trei, alaturi de cea mai buna din a doua grupa valorica, ajung in semifinala. Meciul cu Battai, din semifinale, a fost unul cu cantec. “Aveam sanse foarte mici in fata unei echipe aproape profesioniste. Totusi ne-am jucat sansa noastra, iar la un moment dat, la jumatatea primei reprize, conduceam cu 7-3, iar unul dintre baietii nostri a fost muscat de mana de un adversar, sangerand apoi puternic. Venele i-au fost sectionate, iar ai nostri, cand au vazut asa grozavie, au pornit o bataie generala. Meciul s-a intrerupt, iar pe urma am mai avut inca doua incaierari la care a participat toata lumea. Intr-un final am pierdut cu 32-19, dar ne-am aparat sansa”, povesteste Gica Vacaru. In afara meciurilor din campionatul intern, echipa din Kecskemeti joaca si in Cupa Europei Centrale, competitie dominata categoric anul trecut de CSM Stiinta Baia Mare.

La U20 Ungaria pune probleme Romaniei
Datorita priceperii sale si placerii de a munci, oficialii federatiei de la Budapesta i-au incredintat lui Vacaru functia de antrenor la nationala U20, dar si pe cea de consilier tehnic la nationala de seniori. “Prima data obiectivul era sa nu mai luam cate 90 de puncte pe meci. Sa ajungem undeva la 60. Insa eu le-am spus celor din federatie ca am alte obiective. Asa ca le-am aratat ce inseamna pregatire. De unde prima data erau obisnuiti sa vina cu sotiile in cantonament, apoi au ajuns sa vada ce reprezinta de fapt un stagiu adevarat, cu 3 antrenamente pe zi. Acum ne batem la seniori cu Lituania, chiar si cu Polonia. La U20 avem o trupa foarte buna. Am 6 rugbysti de la mine de la club. Pot sa va spun ca la aceasta categorie punem probleme Romaniei. Nu pute invinge, insa suntem acolo, aproape. Sper ca progresul rugbyului din Ungaria sa continue”, mai spune Gica Vacaru.

In Ungaria sportivii sunt mai respectati
“Simteam nevoia unei schimbari”, vine raspunsul lui Vacaru la o intrebare nerostita. “Nu castig mai multi bani decat in Romania. Poate chiar mai putini, insa aici respectul pentru efortul sportivilor este altul. Nu ca in Romania”, incheie bucuros de discutie Gica Vacaru.
Sambata echipa sa va lupta pentru o noua medalie, dupa care se pregateste de meciul seniorilor cu Ungaria, care va avea loc pe 4 iulie. Datorita si lui Gica Vacaru, in Ungaria se vorbeste despre rugby…

Pe vremea cand antrena Timisoara - In mijlocul elevilor

Foto: Haas Miklos

Federatia Romana de Rugby

Celebru jucator roman de rugby in anii pionieratului acestui sport, MANU HENRY (1899 – 1940) s-a nascut in Bucuresti.

Polisportiv (aviator, automobilist, schior) si jucator international de rugby de mare valoare.

Joaca impotriva Frantei si S.U.A. (1919) la Jocurile Internationale de la Paris – Pershing si inca odata impotriva Frantei in 1927.

In timpul studiilor efectuate in Franta, joaca aici, fiind capitanul echipei de la “Racing Club” din Paris, jucator titular si capitan in echipa Parisului.

In tara, evolueaza la “Tenis Club Roman” (T.C.R.), pe postul specializat de inaintas linia a II-a.
Membru fondator al Federatiei Romane de Rugby. Disparitia sa prematura a lasat imaginea unui personaj de legatura in lumea rugby-ului.

Prof. Mihai Cojocaru