Asa cum am promis, astazi va prezentam numele castigatorului de la concursul de eseuri. Constantin Codreanu din Bucuresti a castigat un set de echipament al echipei nationale pentru cel mai frumos eseu compus. El va fi premiat in zilele urmatoare la sediul FRR. Iata si eseul castigator:
Imi place sa descopar realitati care arata intr-un fel total diferit de cel in care mi-l trasasem-definisem eu prin analogii si presupuneri. La fel a fost si cazul cu primul meu meci de rugby urmarit nu in fata unui ecran TV, ci cu ochii lipiti de ecranul gazonului, cu aplauze si scandari inlocuindu-mi telecomanda, un scaun de plastic in loc de canapea, alaturi de alte cateva sute de urmaritori galagiosi si respectuosi in acelasi timp.
Era 28 februarie, 2009. “Stadionul Arcul de Triumf”. Romania-Rusia.
Totul a inceput odata cu intonarea imnurilor celor doua nationale. Dintr-un reflex inoculat de-a lungul existentelor mele prin peluze fotbalistice ros-albastre, ma pregatisem voios de niste fluieraturi si declartii de dragoste exprimate in trasee geografic-descendent-genitale la adresa rusilor. Si, tocmai atunci cand imi umflasem plamanii cu ura artificiala, dar necesara pentru a ridica moralul ehipei noastre (credeam eu!), am fost uimit sa constat ca nimeni nu maraie, nu sare si nu fluiera la adresa rusilor si a mamelor acestora. Dimpotriva, la finalul imnului s-a aplaudat.
Dat peste cap de acest inceput ciudat al ostilitatilor, m-am asezat cu gandul la bucuria unor seminte – provizii esentiale pentru un meci urmarit din tribunele oricarui stadio. Dar am fost descurajat de cei doi oameni de rugby iubitori cu care m-am insotit la meciul respectiv. Cica, nu se cuvine. Hai, dle, da-o-ncolo de treaba! Chiar asa?
Inghetat de aceasta corectitudine care imi strivea fara mila statornicele mele teze cu privire la comportamentul unui suporter adevarat, ma pitisem in asteptarea unor reclamatii zgomotoase la adresa adversarilor in cazul unor lovituri libere, promitandu-mi sa ma manifest cat mai zgomotos posibil. Nu, dle, lumea nu a scandat si nu a fuierat, lumea a aplaudat.
Fara injuraturi, proteste la adresa arbitrului si alte celea. Era o atmosfera plina de un fair-play iesit din comun pentru cineva care a consumat stadionic doar meciuri de fotbal pana atunci.
“Una e la televizor, alta e pe stadion” asta a fost replica unui pusti de vreo 10 ani atunci cand taica-sau l-a intrebat daca ii place meciul si asta ar fi si explicatia pe scurt a felului in care a rezultat suprapunerea celor doua realitati de care vorbeam mai sus.
E o adevarata placere care nu poate fi cu mult adumbrita de o eventuala infrangere a echipei favorite. Forta, virilitate, sportivitate si, poate si mai important, bun-simt in tribune. Acel parfum de snobism (in sensul bun al cuvantului) care se degaja din sanul unei adevarate comunitati a iubitorilor de rugby, snobism nascut din pretentia de cunoastere si apreciere pentru un joc al golanilor practicat de gentlemani. Metamorfoza prezenta atat in teren, cat si in tribune. Extraordinar!
Constantin Codreanu
