Sunday 25th February 2018,
Federatia Romana de Rugby

Sfaturile lui Tata Pik (III): Cu poarta de handbal in clasa de curs

Jucator de rugby la Tennis Club Roman, Dumitru Popescu-Colibasi a avut mai apoi o contributie majora in definirea Scolii de handbal din tara noastra. Deloc intamplator, Sala Sporturilor din Brasov, orasul in care a activat ca tehnician, ii poarta numele. Dincolo de rezultatele sportive, obtinute de el, dar si de discipolii sai, ”Tata Pik” a lasat si o sumedenie de pilde, de sfaturi.

Ati observat cu toti, mai mult ca sigur, ca echipele noastre, fie ca sunt de rugby, fie de handbal sau de fotbal, au momente de cadere in timpul partidelor pe care le disputa, perioade in care nimic nu se leaga. S-a intamplat asa in ”dubla” Oltchim – Gyor, din semifinalele Ligii Campionilor, cand campioana Romaniei a avut o evolutie palida in primele zece minute ale disputei de la Bucuresti, si in ultimele zece ale intalnirii retur, de la Veszprem.

Fireste ca astfel de perioade nefaste pot fi explicate uneori printr-o pregatire fizica deficitara. Insa o alta cauza poate fi aceea ca sportivii romani, dar nu numai, nu reusesc sa se concentreze la maximum in momentele-cheie ale disputei. In opinia mea, aceasta reprezinta marea problema din sporturile de echipa, la noi, iar de rezolvarea ei depind performantele echipelor noastre. Fiindca daca nu esti atent 60, 80 sau 90 de minute ce se intampla in apropierea ta, la minge, dar si la adversarul direct, daca ”te fura” decorul, atunci risti sa incasezi puncte ce deseori se pot dovedi decisive.

Dumitru Popescu-Colibasi a dat, intr-una dintre cartile scrise de el, un exemplu care arata ca si concentrarea se educa, se antreneaza, la fel cum se exerseaza o pasa. Si ideal ar fi ca acest antrenament sa se petreaca la o varsta cat mai mica, atunci cand se formeaza un sportiv.

Iata ce spunea ”Tata Pik”:

”Fiind profesor la o scoala medie tehnica de cultura fizica si sport, pregateam in cadrul echipei de handbal o portarita care avea toate calitatile sa ajunga un element de lot, exceptand faptul ca puterea ei de concentrare nu acoperea mai mult de un sfert de ora. Dupa acest sfert de ora, in care se dovedea exceptional de receptiva, atenta si vioaie, iar reflexele ei functionau cu promptitudine electronica, deodata cadea brusc si iremediabil intr-o stare de indiferenta, de dezinteres din care, cu toate eforturile depuse, nu-si mai revenea decat dupa doua-trei ore. Acelasi fenomen se petrecea – aflasem – si la orele de curs.

M-am gandit atunci sa incerc alta metoda decat cele folosite pana atunci si i-am propus sa facem antrenamente in fiecare zi. A acceptat bucuroasa, caci spera ca in acest fel o voi scuti de orele de curs la care nu prea era incantata sa participe. Am intrebat-o cat dureaza o ora de curs desi stiam ca aceasta nu depasea 40 de minute, tot atat cat masura pe atunci si o partida de handbal la feminin. I-am propus sa se concentreze asupra lectiei predate de profesor si sa-mi spuna apoi cat timp a reusit sa-l urmareasca cu atentia incordata la maximum. A aparut acelasi sfert de ora dupa care, din nou, atentia i s-a dispersat si n-a mai stiut nimic din ce spusese profesorul.

I-am sugerat atunci sa-l considere pe profesor un adversar de joc care are tot timpul mingea, iar ea – eleva din banca – sa-si inchipuie ca este de fapt portarita echipei, ca se afla in cadrul portii, ca ii urmareste cu atentie toate miscarile, tot ce face si tot ce spune si nu lasa sa-i scape nimic din ceea ce ar putea sa duca la inscrierea unui gol. Adica sa mute poarta de handbal in clasa si sa incerce s-o apere asa cum stie ea sa o faca atunci cand putea sa fie atenta.

Inca de la primele ore ce au urmat mi-a raportat un spor considerabil al celor 15 minute. Ajunsese, dupa o saptamana de astfel de antrenamente zilnice, la o jumatate de ora si, curand, cele 40 de minute ale orelor de curs si ale partidei de handbal erau acoperite in intregime.

Revenita in poarta cea adevarata, cea de handbal, scolarita ce nu se putea concentra la orele de curs, dar nici in timpul jocurilor de campionat, a devenit o eleva buna, iar ca handbalista a fost propusa pentru lotul national. Cand a terminat scoala si era tocmai in pragul consacrarii, a aparut Fat Frumos si a luat-o de nevasta, iar eu am ramas sa pornesc din nou la drum cu o alta Ileana Consanzeana si cu inca o experienta in plus. Asa am aflat cum se poate perfectiona calitatea cel mai greu de educat: REZISTENTA IN CONCENTRARE”.

”Tata Pik” le-a explicat colegilor sai, profesori, cum a reusit sa o transforme pe scolarita-portar, iar acestia s-au simtit jigniti cand au aflat de metoda sa.

Concluzia trasa de emeritul antrenor a fost urmatoarea: ”Pentru oricine a facut sport, mai ales sport de performanta, nu mai este de mult un secret ca avantajul pe care-l prezinta sportul in viata omului, a tanarului inca in formare, consta in ambitia pe care i-o insufla acestuia de a fi primul in orice intrecere la care viata il cheama sau il obliga sa participe. Si ca, gandind si simtind astfel, el va reusi prin munca, perseverenta si disciplina sa-si croiasca un drum drept in viata, sa ajunga un bun profesionist in cariera pe care si-a ales-o si sa devina astfel un element de baza in familie si in societate”.

Marian Burlacu (Libertatea)

(va urma)

2,374 total views, no views today

Ti-a placut acest articol? Distribuie-l!

Leave A Response