Saturday 19th October 2019,
Federatia Romana de Rugby

La revedere Mihai Oroveanu!

20 septembrie 2013 OPINII
Mihai Oroveanu.

Mihai Oroveanu.

Acum cateva zile am fost printre cei care – rude, prieteni, fosti colegi, elevi si coechipieri – l-au condus pe Mihai Oroveanu pe ultimul sau drum la Cimitirul Bellu, lacas pe care il batuse in lung si lat acum vreo 40 de ani pentru a-si finaliza lucrarea de diploma dedicata Artei Funerare din venerabilul cimitir bucurestean.

Si acolo, in capela, in timp ce asteptam sosirea preotului in spatele unei coloane, un mic incident m-a facut sa inteleg ca daca fiecare om este o insula, Oroveanu fusese un arhipelag, mare si generos.

Cand l-am vazut pe acel domn, pe care nu l-am recunoscut, strecurand in coşciugul lui Mihai o minge de rugby, am inteles cat de intins este arhipelagului Oroveanu pentru toti cei care l-au cunoscut si iubit.

E greu de imaginat Bucurestiul fara Mihai Oroveanu, unul din oamenii care i-au dat sens, personalitate si culoare in ultimii 40 de ani, un “crai de curte veche” intarziat, ros pe dinauntru de melancolia unor vremuri pe care le cunoscuse doar din lecturi sau din povestile bunicilor.

Avea nostalgia anilor dinainte si dintre cele doua razboaie mondiale, cand Bucurestiul devenise una din marile capitale ale culturii europene, stare reflectata ulterior in modul in care a transformat, de unul singur, scena artelor plastice romanesti de dupa caderea comunismului.

De la familia de boieri olteni Oroveanu, el mostenise numele si un stil superior si nonsalant. Cel mai mult insa l-au definit valorile taranilor dobrogeni – bunul simt, intelectul, demnitatea si moralitatea – din care se tragea familia bunicului sau, sculptorul Ion Jalea.

Crescut intr-o lume de artisti autentici, dominata de valorile si personalitatea maestrului Jalea, el a reusit sa acumuleze in timp o cultura enciclopedica, precum si un instinct acut pentru talent si valoare artistica.

Asta l-a facut un curator de geniu, un dar reflectat atat de colectiile Muzeului National de Arta Contemporana pe care l-a creat si condus timp de 20 de ani cat si de colectiile sale eclectice, de la tunuri de bronz, la gravuri de epoca, si de la echere la fotografii vechi, aceasta din urma probabil cea mai semnificativa colectie de acest gen din Romania.

Un spirit renascentist, el combina o pasiune devoratoare pentru istorie si arta cu intelegerea profunda a actului creator si capacitatea neobisnuita de a depista talentul in toate formele sale. In plus a fost un mare fotograf, a carui opera va defini sfarsitul secolului 20 si inceputul celui de al 21-lea.

Dispretuia excesul, impostura si ipocrizia dar mai mult decat orice grosolanie, care-l soca: ”Mitocanul s-a nascut ofensat” era una din expresiile sale favorite, atat de pertinenta pentru societatea romaneasca de dupa 1990, populata de personaje false, grabite sa-si fabrice identitati noi.

L-am rugat pe Ovidiu Morar, prieten, editor si om de arta sa evalueze contributia lui Mihai Oroveanu, plecat dintre noi cu cateva saptamani inainte de a implini 67 de ani, la fenomenul cultural romanesc de dupa 1990.

“Oroveanu a reusit discret si consecvent sa repornesca cultura Romaneasca dupa 1990,” a spus el.

Pana in anul 2000 a fost singurul care, ca Director al Oficiului de Expozitii din Bucuresti, s-a luptat tintind steagul sus prin expozitiile, targurile, colocviile, standurile si festivalurile sale, creand o punte intre modern si contemporan in arte si evenimente.

Oroveanu a spart tabuuri, a schimbat mentalitati, a creat repere, a incurajat si susţinut pe toti cei care erau la inceput de drum si se chinuiau sa-si creeze un nume intr-o vreme cand speranta nu mai era decat un vis. El i-a selectionat si apoi i-a impulsionat pe mai toti dintre cei care conteaza si azi in creearea, expunerea si distribuirea artei.

Am crescut impreuna, colegi de scoala si coechipieri la clubul de atletism, unde aruncam cu ciocanul si discul, si mai tarziu la echipa de rugby a Clubului Sportiv Scolar, sport pe care l-am practicat si de care ne-am bucurat impreuna. Desi era mai tanar cu cateva luni decat mine, mi-a fost ca un frate mai mare, dominator, capricios si generos.

Ii admiram fara rezerve cultura, gustul rafinat si modul transant de a rezolva conflictele si impasurile. M-a ajutat la nevoie, find o prezenta calda si generoasa in toate instantele. Asa a fost si mai tarziu, cand “a sprijinit neconditionat orice initiative care putea schimba Romania in bine”, asa cum nota Ovidiu Morar.

Fara el, viata noastra, a prietenilor, de fapt a multora din cei care l-au cunoscut si indragit, este mai saraca. Fara el, orasul in care am crescut si pe care l-am cutreierat impreuna dintr-un cap in altul nu va mai fi niciodata la fel.

Christian Thau

sursa: acum.tv

3,144 total views, 3 views today

Ti-a placut acest articol? Distribuie-l!

Leave A Response