Wednesday 20th November 2019,
Federatia Romana de Rugby

Turneul celor VI Natiuni: Le Crunch!

Franta - Anglia (Six Nations 2014).

Franta – Anglia (Six Nations 2014).

Anul acesta, Turneul a debutat in forta, programand in prima etapa infruntarea franco-engleza: „Le Crunch”!
Pentru francezi, englezii au fost si sunt „les ennemis préférés”.

Pentru englezi, francezii au reprezentat si reprezinta the „auld enemy”.

Mai mult decat oricand, acum, la mai putin de doi ani pana la Cupa Mondiala, atat Anglia cat si Franta aveau nevoie de victorie. Fiecare din motive diferite.

Pentru francezi, era imperativ sa faca uitata „lingura de lemn” din editia 2013 si sa demonstreze ca pot opri seria neagra a evolutiilor dezamagitoare din sezonul trecut. In ultimii ani, in pofida faptului ca au jucat o finala de Cupa Mondiala – in care s-au aflat la un pas de a o castiga, chiar pe terenul Noii Zeelande – „Les Bleus” au trecut prin perioade framantate, tulburi, parand o echipa care se afla, in permanenta, in cautarea propriei identitati.

Este o afirmatie mai mult decat curioasa – cautarea propriei identitati?! – daca ne gandim ca rugby-ul „Made in France” a creat faimosul „French flair”, plin de inspiratie si creativitate, intruchipat de veritabili artisti precum Codorniou, Blanco, Sella et co., si care numai de lipsa identitatii se putea plange!

Rugby-ul s-a schimbat, insa, si – vor spune cinicii – odata cu aceasta a trebuit sa se schimbe si echipa „Cocosilor”. De acord, rugby-ul francez a trebuit sa se adapteze noii ordini mondiale a rugby-ului profesionist, dar nu sunt pe deplin convins ca necesara transformare trebuia sa mearga pana acolo incat sa sufoce „french flair”-ul care a bucurat atatea si atatea generatii de suporteri ai rugby-ului. Dar aceasta este o alta poveste…sa revenim la meciul de pe Stade de France.

Englezii aveau si ei nevoie de o victorie pentru ca, in ciuda progresului realizat, pana acum, sub bagheta lui Stuart Lancaster, Chris Robshaw si colegii sai trebuiau (si trebuie, inca) sa confirme, prin rezultate de anvergura, ideea ca alcatuiesc o echipa puternica, capabila sa participe, cu justificate pretentii, la lupta pentru castigarea Cupei Mondiale care se va desfasura, anul viitor, chiar in Regatul Unit.

In toamna lui 2012, englezii au obtinut o victorie, surprinzatoare, dar meritata, in fata Noii Zeelande, aflandu-se, mai tarziu, foarte aproape de realizarea unui Grand Slam in editia 2013 a Turneului, aventura lor fiind, in cele din urma, blocata de evolutia exceptionala a Tarii Galilor, in meciul direct, disputat la Cardiff.

De asemenea, acest meci constituia, pentru ambele echipe, o ocazie de a evalua nivelul la care se afla fiecare in raport cu cealalta, scotand la iveala punctele forte, dar, mai ales, slabiciunile si aspectele vulnerabile.

Asadar, un scenariu promitator si atragator pentru suporterii rugby-ului: „les ennemis préférés”, „ the auld enemy”, doua echipe care intrau pe teren cu dorinta arzatoare de a obtine victoria, avand parte, astfel, de un start favorabil in cursa castigarii Turneului, sperand si visand, in acelasi timp, la realizarea unui posibil Mare Slem.

Rezultatul a fost un meci extrem de disputat, cu spectaculoase rasturnari de scor si cu un final absolut dramatic.

Francezii au „explodat” din blockstart, sprintand precum Usain Bolt in cursa de 100 m, si dupa doar 32 de secunde, Yoann Huget – revenit pe aripa dupa un „stagiu” petrecut in pozitia de fundas – a marcat primul din cele doua eseuri ale sale.

Tanarul Jules Plisson – mijlocasul la deschidere titularizat de Saint Andre, in locul lui Remi Tales, accidentat, – a surprins defensiva engleza care se astepta, probabil, sa paseze, lansand o lovitura de urmarire pe care Huget a recuperat-o, beneficiind de un „rebond” favorabil, inscriind, probabil, unul dintre cele mai rapide eseuri din istoria venerabilei competitii.

Timp de o jumatate de ora, „Les Bleus” au dominat copios, surclasandu-si adversarii; Huget a sprintat pe langa Alex Goode, si culegand balonul in urma loviturii de urmarire a lui Dullin, a marcat cel de-al doilea eseu; Franta reusea sa conduca, dupa doar 22 de minute cu 16-3, ratand, in continuare, alte doua ocazii favorabile.

In minutul 29, Picamoles si Dullin au realizat , pe aripa stanga, un atac foarte periculos, nefinalizat, insa, pentru ca patru minute mai tarziu, Yannick Nyanga, care a avut o evolutie excelenta, sa strapunga linia defensiva adversa, creand o faza de eseu, irosita din cauza lipsei de sustinere din partea coechipierilor sai.

Apoi… „torta” ofensivei franceze s-a stins, pur si simplu, iar englezii au lansat atac dupa atac, exercitand o presiune teribila care s-a concretizat prin eseul lui Mike Brown, eseu care a stabilit scorul la pauza: 16-8.

Debutul celei de-a doua reprize a fost aproape identic cu cel al primei reprize, cu diferenta ca rolurile au fost inversate. Englezii au inceput in forta, controland posesia balonului si mentinand, astfel, presiunea din finalul reprizei intai; iar dupa ce Danny Care a fost oprit la cativa centimetri de but, Luther Burrell – aflat la cea dintai selectie in echipa „Trandafirului” – a plonjat in terenul de tinta, la capatul unei actiuni foarte frumoase declansata de Owen Farrell si continuata de Mako Vunipola.

Anglia a revenit de la 3-16 la 21-16 si a continuat sa controleze, aproape in totalitate, jocul; Owen Farrell si Jack Nowell (alt debutant aruncat in lupta de Lancaster) au creat faze periculoase, care, din pacate pentru ei, nu au fost transformate in puncte.

Aceasta neputinta de a concretiza ocaziile favorabile se explica, cred eu, printr-o acuta lipsa a acuratetii in privinta capacitatii de a finaliza fazele de atac, in momentele de presiune, ceea ce a dus, in cele din urma, la dezastrul din ultimele minute ale meciului.

In aceasta lunga perioada in care s-au aflat „in corzi”, energia francezilor s-a canalizat, aproape exclusiv, in faza defensiva, ei reusind sa opreasca „tavalugul” englez, fara sa ameninte, insa, butul advers.

”Buldozer”-ul Bastareaud, o impresionanta prezenta fizica, a fost, de aceasta data, complet ineficient, nereusind sa „sparga” apararea englezilor, aratandu-se incapabil sa creeze spatii libere pentru Wesley Fofana, magicianul „Cocosilor”, care nu a izbutit nici el sa puna in pericol fortificatia „cavalerilor” sositi de dincolo de Canalul Manecii.

Apoi…ei, bine, apoi a urmat un moment care le-a adus aminte englezilor ca „French flair”-ul nu a murit, inca.

Francezii au lansat un ultim atac din propria jumatate de teren, Yannick Nyanga a sarjat pe aripa dreapta, „Les Bleus” au „intors” balonul pe linia de treisferturi, taloner-ul Szarzewski a sprintat ca un centru, i-a pasat lui Gael Fickou, iar centrul lui Toulouse l-a depasit, cu eleganta si cu o dezarmanta usurinta, pe Alex Goode, inscriind eseul victoriei.

Un eseu pe care Phillipe Saint-Andre l-a numit, pe buna dreptate, un eseu al sperantei pentru o echipa tanara care nu a renuntat, nicio clipa, la lupta.

Si, mi-as permite sa adaug, un eseu al sperantei pentru acei suporteri ai rugby-ului care doresc ca, in aceasta epoca a pragmatismului si profesionalismului suprem, „French flair”-ul sa nu fie socotit un „produs” demodat, cazut in desuetudine, si care ar trebui asezat, undeva, pe un raft prafuit, intr-un muzeu al istoriei rugby-ului.

Eugen Cionga
Toronto

foto: news168.co.uk

2,041 total views, 2 views today

Ti-a placut acest articol? Distribuie-l!

Leave A Response