Sunday 16th June 2019,
Federatia Romana de Rugby

Toulon si-a pastrat locul in varful piramidei rugbyului european

Heineken Cup.

Heineken Cup.

Toulon si-a confirmat titlul de cea mai buna echipa de club a Europei, invingand pe Saracens, 23-6 (10-3) in finala Cupei Heineken. Echipa din sudul Frantei devine, astfel, cea de a treia echipa, dupa Leicester (2001 si 2002) si Leinster (2011 si 2012), care a reusit sa castige, doi ani consecutiv, trofeul celor mai bune cluburi europene.

In finala desfasurata la Cardiff, pe Millenium Stadium, echipa antrenata de Bernard Laporte si-a aparat titlul cucerit anul trecut, castigand, clar, meciul cu Saracens.

Nu a fost o finala spectaculoasa.

A fost o finala de mare lupta, de cele mai multe ori o lupta surda a inaintasilor, cu un intens angajament fizic, o inclestare crancena cu ciocniri feroce, dar fara cavalcade navalnice, curse fulminante sau pase subtile care sa ridice tribunele in picioare.

A fost o finala in care flankerii au eclipsat aripile de treisferturi.

A fost o finala in care contingentul sud-african prezent pe gazonul stadionului din Cardiff, in frunte cu Bakkies Botha, Dannie Roussouw, Juan Smith si Craig Burden, a reamintit adversarilor, coechipierilor si spectatorilor ca stilul de joc, aspru si de multe ori dur, al fermierilor din sudul Africii, este unul dintre drumurile care duc la victorie in competitiile de anvergura ale rugbyului profesionist.

Nu a fost un meci care sa ramana in memoria spectatorilor gratie notelor mari acordate „impresiei artistice”.

A fost, mai degraba, un meci desfasurat sub semnul unui pragmatism absolut, etalat, intr-o maniera impresionanta, de formatia dirijata de Jonny Wilkinson. Pentru ca in finala de la Cardiff, Toulon si-a surclasat, pur si simplu, adversara.

Pragmatismul, si nu celebrul „French flair”, a dominat partida de pe Millenium Stadium.

Intr-o echipa care a inceput partida cu 11 jucatori straini, de sorginte anglo-saxona – si ce jucatori! – plus argentinianul Fernandez Lobbe, si doar trei francezi – Sebastien Tillous-Bordes, Xavier Chiocci si Mathieu Bastareaud – „French flair”-ul nu isi avea locul, nu putea face parte din arsenalul mijloacelor de exprimare al echipei. In schimb, pragmatismul i s-a potrivit ca o manusa.

Nu este suficient sa doresti sa prestezi un joc pragmatic, trebuie sa si poti. Pentru a juca pragmatic trebuie sa posezi mijloacele care sa iti permita sa implementezi un asemenea stil. Toulon a dovedit ca le poseda, din plin.

Cu „legiunea straina” in plina forma, Toulon a controlat, cu autoritate finala, anihilandu-si complet adversara.

In aceasta demonstratie de executare a unui joc metodic, organizat, fara actiuni stralucitoare, fara actiuni riscante, bazat pe siguranta defensivei, precizia jocului tactic de picior si exercitarea unei presiuni ofensive constante, au existat doua momente de mare inspiratie care au creat fazele la capatul carora Matt Giteau si Juan Smith au marcat doua eseuri splendide.

In minutul 29, cand francezii evoluau in 14 jucatori – Fernandez Lobbe primind cartonas galben – Wilkinson a schimbat, cu iuteala, directia ataculul pe partea inchisa, Giteau a lansat o scurta lovitura de urmarire, compatriotul sau Drew Mitchell a recuperat balonul si, placat fiind de Alex Goode, i-a pasat lui Giteau care a sprintat in but. O faza rapida, simpla, executata cu precizie, in viteza, rezultatul fiind un eseu „Made in Australia” in contul echipei din orasul de pe malurile Mediteranei.

In cea de-a doua repriza, in minutul 60, Wilkinson i-a pasat lui Mitchell, acesta a evitat placajul lui Strettle, transmitand balonul lui Bastareaud, iar internationalul francez a sprintat in forta, incadrat de Fernandez Lobbe si Juan Smith; placat fiind de Neil de Kock, puternicul centru al Nationalei „cocosului galic” a reusit sa ii paseze, din cadere, lui Juan Smith, care a cules balonul cu o mana, pentru ca apoi tandemul argentiniano-sud-african sa execute, ireprosabil, un „un-doi” , mai rar vazut intr-un meci de rugby, facandu-l „sah-mat” pe nefericitul Alex Goode, flanker-ul sud-african inscriind cel de-al doilea eseu al echipei sale.

O faza la fel de simpla ca si cea a primului eseu, dar ce satisfactie, ce delectare pentru iubitorii rugby-ului sa urmareasca un centru sprintand decisiv in inima defensivei adverse avand in stanga si in dreapta sa, nu doua aripi de treisferturi, ci doi flankeri! Acesta a fost un moment care a sintetizat, in opinia mea, superioritatea clara a echipei din sudul Frantei.

Doua sclipiri care au iluminat pragmatismul jocului de ansamblu al francezilor au fost suficiente pentru a pecetlui soarta meciului.
„Sarazinii” nu au fost capabili, in niciun moment al partidei, sa realizeze faze asemanatoare. Steve Borthwick si colegii sai au luptat, s-au straduit, dar jocul lor a fost lipsit, aproape in totalitate, de orice farama de imaginatie, creativitate si, mai ales, de capacitatea de a reactiona si a se adapta, „ din mers”, stilului de joc impus de adversari.

Tactica lor s-a bazat, in general, pe incercarea de a-l folosi pe Billy Vunipola ca pe un „berbec” de asalt pentru a „sparge” defensiva adversa.Tanarul „Number 8” a lansat sarje din spatele gramezii, si-a dat toata silinta, dar eforturile sale nu au avut, practic, nicio influenta favorabila asupra jocului echipei sale.

Vunipola a fost, mai mereu, blocat, nereusind sa creeze o platforma solida de atac, iar in doua situatii el a pierdut balonul in aglomerari, dand, astfel, posibilitatea adversarilor sa contraatace. Statisticile arata ca Vunipola a alergat, cu balonul in mana, 86 de metri, in timp ce Smith, Lobbe si Armitage au alergat, toti trei impreuna, 75 de metri! Comparatia spune multe, iar eficienta este usor de calculat.

Din acest punct de vedere, „planul tactic Vunipola” a esuat, actiunile „inchiderii” englezilor fiind previzibile si relativ usor de contracarat. Insistenta folosirii lui in acest rol a condus, dupa parerea mea, la o anumita uniformitate a jocului echipei londoneze care, implicit, a limitat alte posibile optiuni de atac.

Saracens au pierdut batalia in toate sectoarele jocului. Dar cea mai neta diferenta s-a observat la nivelul liniei a treia. Juan Fernandez Lobbe, Steffon Armitage si Juan Smith au avut o evolutie de-a dreptul imperiala, dominandu-si adversara directa.
Steffon Armitage a evoluat pe postul de „inchizator”, dar a jucat ca un veritabil flanker, amintindu-mi, prin constitutia sa – centru de greutate coborat – pozitia in jocul la sol si eficacitatea recuperarilor in aglomerari, de sud-africanul Heinrich Brussow. El a fost prezent peste tot in joc, si nu este de mirare ca tot mezinul Armitage a participat la splendida margine din minutul 73, atunci cand Toulon a executat o tusa asemanatoare celei din finala Cupei Mondiale din 2011, atunci cand Tony Woodcock a marcat eseul All Blacks. De aceasta data, Armitage a „spintecat” aliniamentul adversarilor si doar ghinionul de a fi alunecat i-a salvat pe englezi de o potentiala faza de eseu.

In fata acestei linii a treia, aflata in zi de gratie, Jacques Burger, flanker-ul „Sarazinilor”, cel care a evoluat ca un veritabil „Superman” in semifinala cu Clermont, a revenit la dimensiuni „terestre”, aratandu-se aproape neputincios in fata asaltului „armadei” din fata sa; iar asa ceva se intampla foarte rar in cazul flanker-ului namibian.

Englezii au repurtat o singura „victorie”, pe flancul drept al gramezii. Matt Stevens, pilierul nascut la Durban, in Africa de Sud, l-a ingenuncheat pe Xavier Chiocci, determinand inlocuirea acestuia la inceputul reprizei a doua; reusita lui Stevens a constituit, insa, doar o victorie individuala si nu colectiva, o victorie prea mica intr-un meci asa de mare.

Meciul de la Cardiff a marcat si retragerea din rugby-ul international a lui Jonny Wilkinson. Marele mijlocas la deschidere a fost impecabil, incheindu-si cariera internationala „en beauté”: doua lovituri de pedeapsa, doua transformari, un drop gol! Mai mult, el a participat si la crearea fazelor ce au condus la cele doua eseuri ale echipei sale. Pasele catre Giteau, la primul eseu si catre Mitchell, la cel de-al doilea eseu, au constituit rampa de lansare a fazelor respective.

„Wilko” paraseste arena internationala cu inca un success de prestigiu, succes care incununeaza o cariera absolut remarcabila.
Meciul de pe Millenium Stadium a insemnat incheierea aventurii Cupei Heineken si inceperea altei aventuri rugbystice, de anul viitor cele mai bune cluburi europene urmand a participa la o noua competite, Champions Cup.

Eugen Cionga
Toronto

2,859 total views, 2 views today

Ti-a placut acest articol? Distribuie-l!

Leave A Response