Tuesday 18th June 2019,
Federatia Romana de Rugby

Doua campioane: Northampton si Toulon!

4 iunie 2014 INTERNATIONAL
Stadionul National Arcul de Triumf.

Stadionul National Arcul de Triumf.

Asadar, finalele celor mai puternice campionate de rugby ale Europei s-au desfasurat in aceeasi zi de sambata 31 mai.

La Londra, Northampton a castigat, intr-o maniera absolut dramatica, finala campionatului Angliei, in timp ce, de celalalta parte a Canalului Manecii, la Paris, Toulon a cucerit „le Bouclier de Brennus”!

Northampton – Saracens 24-20 (14-14; 17-17).

Saracens a fost echipa care a dominat rugby-ul englez in acest sezon, reusind sa se califice in doua finale: finala Cupei Heineken si finala campionatului Angliei, Aviva Premiership.

In campionat, clubul londonez a dominat cu autoritate, terminand pe locul intai cu 87 de puncte si cu un avans de 9 puncte fata de Northampton, cea de-a doua clasata.

Aceste calificari ar constitui o performanta deosebita cu care orice club european ar dori sa se poata mandri.

Cand, insa, joci, in acelasi an, in doua asemenea prestigioase finale si le pierzi pe amandoua, perspectiva evaluarii performantei se schimba. Satisfactia initiala, produsa de calificarile respective, este coplesita de o tristete profunda, iar sentimentul de reusita este estompat, probabil, de un sentiment de frustrare, neamplinire si nemultumire.

Pentru Saracens, clipele care au urmat infrangerii de pe Twickenham s-au inecat in deceptie.

Infrangerea categorica suferita, in sambata precedenta, in finala Cupei Heineken ramasese o rana pe care Steve Borthwick si coechipierii sai sperau sa o tamaduiasca prin castigarea trofeului Aviva.

Nu a fost sa fie, iar maniera dramatica in care au pierdut meciul de pe Twickenham – eseu in ultimele secunde de prelungiri – nu a facut altceva decat sa toarne sare pe rana inca deschisa.

Pentru Northampton, acest succes reprezinta rasplata mult dorita dupa finala pierduta, anul trecut, in fata „Tigrilor” din Leicester. Cu siguranta, amintirea cartonasului rosu acordat de Wayne Barnes lui Dylan Hartley, era proaspata in memoria suporterilor „Sfintilor” din orasul de pe raul Nene, insotindu-i pe acestia pe toata durata meciului.

Fara indoiala, aceasta finala va ramane in istoria competitiei datorita, mai ales, momentelor dramatice si, deopotriva, controversate, de care a avut parte:
Un eseu marcat de Owen Farrell, validat, initial, de arbitrul J.P Doyle, anulat, apoi, dupa interventia lui Graham Hughes, arbitrul-video, pentru o pasa „inainte” a lui Alex Goode.

Incercarea de transformare a eseului egalizator al lui Marcelo Bosch, a carei reusita ar fi adus pe Saracens in avantaj cu doar 7 minute inainte de final; Charlie Hodgson a trimis, insa, balonul in bara, primele 80 de minute terminandu-se la egalitate, 14-14!

Doua reprize de prelungiri, cu jucatorii ajunsi la limita epuizarii.

Jackson Wray oprit, chiar la sfarsitul primelor 10 minute de prelungiri, din sarja sa catre eseu, de catre arbitrajul video pentru o obstructie a lui Billy Vunipola asupra lui Sam Dickinson.

Ultimele secunde in care Northampton presa, presa, in „22”- ul advers, creand pentru „uvertura” Stephen Myler, o excelenta pozitie de dropgol.

Optiunea „dropgol” a fost, insa, „refuzata” de Myler, sustinut in decizia sa de insistenta inaintasilor de a marca eseul victoriei ceea ce a amplificat, la maximum, suspens-ul finalei.

Ultima faza a meciului, cu trupurile invalmasite ale inaintasilor celor doua echipe, adunand ultimele picaturi de energie intr-un suprem efort ofensiv si defensiv.

Si, in sfarsit, mainile lui Alex Waller, pilierul de rezerva, culcand balonul pe linia alba care despartea deznadejdea de triumf, agonia de extaz.

Dar, nu, meciul nu era decis, inca! J.P Doyle a facut, din nou, apel la arbitrajul video si a trebuit ca Graham Hughes, dupa numeroase reluari, sa anunte verdictul: ESEU!

A fost o lupta continua, acerba, cu placaje crancene (cu Jacques Burger si Courtney Lawes in prim-plan) in care „Saracens” au dominat, in general, jocul, Northampton bazandu-se, mai mult, pe „contre” purtate fie de fratii Pisi, fie de puternicul George North.

O astfel de „contra” a fost contraatacul lui Ken Pisi, samoanul realizand o superba cursa, din propriul „22”, cursa care a declansat faza primului eseu marcat de Ben Foden.

In cea de-a doua repriza, George Pisi, fratele mai varstnic, a marcat si el un eseu in urma unei inteligente lovituri de urmarire lansate, la firul ierbii, de Stephen Myler.

Si totusi…Steve Borthwick si colegii sai au dat impresia ca sunt capabili sa controleze meciul, impunand ritmul si intensitatea care se potrivea tacticii alese. Ei au dominat atat teritorial, cat si posesia balonului, au trecut de mai multe ori linia avantajului, dar nu au reusit sa concretizeze aceasta superioritate, lipsindu-le „punch”-ul decisiv care sa fi facut diferenta. La aceasta a contribuit, insa, si excelenta organizare defensiva a echipei din Northampton.

Imaginea lui Alex Waller, cu ochiul inchis, asemeni unui boxer extenuat dupa 15 reprize dure – extenuat, dar fericit! combinata cu imaginea lui Brad Barritt, cu fata insangerata, ingenuncheat in fata „H”-ului metalic, coplesit de o inconsolabila deceptie, sintetizeaza dramatismul bataliei desfasurate pe gazonul stadionului Twickenham.

Toulon-Castres 18-10 (12-10).
Merci Jonny!

Prin urmare, Toulon a castigat campionatul Frantei!

Cucerind si Cupa Heineken si „le Bouclier de Brennus”, Toulon a realizat „le doublé”!

O performanta exceptionala avand in vederea valoarea si, in acelasi timp, dificultatea celor doua competitii.

Scorul de 18-10 indica un meci echilibrat.

A fost, fara indoiala, un meci echilibrat, in care, insa,superioritatea echipei din Toulon a fost clara, victoria ei neparand a fi amenintata in niciun moment al partidei. Si aceasta, in ciuda faptului ca singurul eseu al meciului a fost marcat de catre Castres, prin aripa Max Evans.

Am sa repet un vechi adagiu: rugby-ul incepe in linia intai.

In meciul de sambata, de pe Stade de France, victoria echipei din Toulon a inceput in linia intai, continuand, apoi, cu intreaga gramada. Pentru ca, in pofida scorului echilibrat, inaintarea touloneza a dominat, uneori cu autoritate, gramezile ordonate. Iar aceasta a cantarit, decisiv, in stabilirea rezultatului final.

Cedarea in gramezi a avut doua consecinte directe si, totodata, nefaste pentru Castres.

In primul rand, a oferit adversarilor lovituri de pedeapsa pe care Jonny Wilkinson le-a transformat cu precizie.

In al doilea rand, i-a lipsit pe campionii de anul trecut de posibilitatea de a organiza o platforma solida de atac.

Daca adaugam acestei vulnerabilitati la nivelul gramezii, jocul modest al perechii de mijlocasi Rory Kockott-Remi Tales, atunci infrangerea echipei din Tarn apare ca logica.

Nu poti castiga finala campionatului Frantei atunci cand gramada pierde proba de forta cu adversara directa, iar „centrul de comanda” al echipei nu functioneaza la parametrii maximi. Tales nu a influentat deloc jocul din pozitia de mijlocas la deschidere, in timp ce Kockott a ratat, in mod neasteptat, trei lovituri de pedeapsa.

Castres s-a zbatut, din greu, sa tina pasul cu Toulon, a reusit sa marcheze unicul eseu al finalei, dupa o actiune superba a scotianului Max Evans, s-a „agatat”, pentru o vreme, de scor, dar nu a putut face mai mult. Slabiciunea gramezii a dus, in mod inevitabil, la pierderea bataliei pe plan fizic, ceea ce a constituit – pentru Castres – inceputul sfarsitului.

Toulon a fost echipa mai buna si a castigat absolut pe merit, rasplatind, din plin, eforturile lui Mourad Boudjellal, cel care a creat aceasta adevarata selectionata internationala „incartiruita” in orasul de pe malurile Mediteranei.

Toulon a avut o gramada puternica…si, bineinteles, l-a avut pe Jonny care a transformat patru lovituri de pedeapsa si a marcat un drop gol.

Aceasta finala va intra in istorie ca cel din urma meci in care a evoluat Jonny Wilkinson.

In ultimul sau meci, „Wilko” a avut parte de o retragere cu torte.
The Master!

Este absolut remarcabil faptul ca in tinutul legendarilor fratii Herrero, simbolul actualei echipe este un jucator englez!
Jonny Wilkinson: un caracter admirabil care a impresionat nu doar prin ceea ce a realizat in arenele rugbystice, dar si prin tinuta din afara terenului.

Pentru a-i face pe francezi sa intoneze „God Save the Queen”, la sfarsitul finalei campionatului national, trebuie sa fii, intr-adevar, o personalitate speciala.

Iar, Jonathan Peter Wilkinson a dovedit, de-a lungul unei cariere exceptionale ca este o astfel de personalitate!
A fine gentleman!

Eugen Cionga
Toronto

1,870 total views, 2 views today

Ti-a placut acest articol? Distribuie-l!

Leave A Response