Tuesday 18th June 2019,
Federatia Romana de Rugby

Despre rugby, de dincolo de Atlantic… Canada – pe drumul spre Cupa Mondiala

Asadar, au ramas mai putin de sapte luni pana la „nasterea” celei de-a opta editii a Cupei Mondiale!

Pentru Canada, ca de altfel pentru fiecare dintre echipele participante, inceputul de an constituie un prilej de analiza, evaluare si planificare, toate acestea in lumina intenselor pregatiri ce urmeaza a se desfasura pana la inceperea „summit”-ului la nivel inalt din Regatul Unit.

Privind inapoi la sezonul trecut

Indraznesc sa afirm ca sezonul 2014 a fost unul dintre cele mai frustrante de la venirea lui Kieran Crowley la conducerea echipei Canadei, in martie 2008.

Motivul principal este ca, in mod inevitabil, anul trecut a fost comparat cu cel precedent. Ori, 2013 a fost unul dintre cei mai buni ani in istoria recenta a rugbyului canadian, privind, mai ales, din perspectiva rezultatelor.

Cu toate acestea, trebuie observat ca fiecare dintre aceste sezoane a avut scopurile, obiectivele si realizarile lor specifice.

Pentru selectionata Canadei, 2013 a fost cel mai important an in ceea ce priveste formarea unui grup largit de jucatori de nivel international. A fost, dupa parerea mea, un moment crucial in ciclul celor patru ani de pregatire intre doua editii succesive – 2011 si 2015 – ale Cupei Mondiale.

Pentru prima oara in istoria rugbyului canadian, antrenorii s-au aflat in fericita pozitie de a avea la dispozitie – in sfarsit! – un lot de jucatori de valoare apropiata, ceea ce a dus la crearea unei presiuni pozitive in planul concurentei pe posturi.

Concurenta creata in sanul unei echipe – atat vreme cat este bazata pe criterii oneste si serioase, precum competenta si valoarea – constituie unul dintre „ingredientele” principale in constructia si sudarea unei echipe care are ambitia de a fi competitiva la nivel international.

Seria meciurilor din vara lui 2013, disputate in cadrul competitiei Pacific Nations Cup – urmata de turneul autumnal in Europa a dovedit ca „rezervorul” de jucatori nu era o intamplare, ci devenise o realitate datorata organizarii eficiente a structurilor rugbystice la nivelul provinciilor.

Ca si atunci, si acum, imi ingadui sa afirm ca anul 2013 a reprezentat un reper important in procesul de dezvoltare si consolidare a echipei nationale a „Frunzei de Artar”.

Progresul real demonstrat in 2013 a generat, in mod absolut legitim, sperante si asteptari pentru anul urmator.

Din pacate, rezultatele din 2014 nu au implinit asteptarile, Canada jucand sapte meciuri, castigand unul (cu Namibia) si pierzand sase (Japonia, Scotia, SUA, RFU XV, Samoa si Romania).

Fara a minimaliza importanta victoriilor si fara a diminua cu nimic responsabilitatea antrenorilor si a jucatorilor in aceasta privinta, sunt de parere ca evaluarea echipei canadiene nu trebuie sa fie judecata exclusiv prin prisma rezultatelor si a cifrelor statistice.

De ce?

Deoarece, chiar daca este adevarat ca rezultatul de pe tabela de marcaj este ceea ce conteaza in cele din urma– si aici simt nevoia sa fac, totusi, diferenta intre semnificatia si importanta rezultatelor meciurilor de pregatire si a celor din cadrul Cupei Mondiale – rezultatele si statisticile nu pot oferi, intotdeauna, imaginea completa, in profunzime, a unei echipe; sau, mai precis, a constructiei unei echipe.

Statisticile inregistreaza scorurile, procentajul referitor la posesia balonului si dominarea teritoriala, la numarul placajelor reusite sau ratate, la cati metri a alergat un jucator intr-un meci, cate gramezi ordonate si tuse au fost castigate sau pierdute s.a.m.d.

Nu exista nicio indoiala ca in rugbyul de astazi cifrele statistice reprezinta un instrument foarte util, atat pentru antrenori, cat si pentru jucatori.
In acelasi timp, insa, ele au limitari in evaluarea altor aspecte ale jocului, a caror relevanta nu poate fi captata in coloanele si randurile unor tabele cu date statistice.

Spre exemplu, datele statistice nu pot „inregistra” viziunea (sau lipsa ei) a unui mijlocas la deschidere, decizia corecta (sau incorecta) a unui jucator de a pasa, sau nu, intr-o anumita faza a meciului; ele nu pot masura efectul accidentarilor asupra strategiei de a testa jucatorii si asupra coeziunii anumitor combinatii; dupa cum ele nu pot evalua reactia unui jucator aflat sub presiunea adversarilor, intr-o anumita faza a jocului.

Intentia articolului de fata nu este aceea de a analiza evolutia selectionatei Canadei prin prisma statisticii; ci, de a starui asupra catorva aspecte care mi se par a fi interesant de analizat in cadrul pregatirii formatiei antrenate de Kieran Crowley in vederea Cupei Mondiale.

Echipa care va intra in arenele Cupei Mondiale va fi produsul unui meticulos proces de „proiectare” care va fi durat patru ani.

Un aspect major al unui asemenea de proces de durata il reprezinta capacitatea de a fi absorbit invataturile generate de succesele si esecurile celor patru ani de munca. Importanta acestor lectii consta in faptul ca ele scot la lumina erorile, slabiciunile, lipsurile nascute in conditiile specifice ale fiecarui meci si ale fiecarui adversar.

Capacitatea de a actiona si reactiona.

Dupa parerea mea, una dintre cele mai dificile experiente prin care a trecut, anul trecut, echipa Canadei a fost (in)capacitatea de a reactiona in conditiile schimbarii bruste a echilibrului de forte in teren.

Ma refer, in primul rand, la meciul impotriva Japoniei, desfasurat in iunie 2014, la Vancouver, meci pe care selectionata Canadei l-a pierdut 25-34, dupa ce conducea la pauza 25-9.

Echipa antrenata de Kieran Crowley a controlat si a dominat prima repriza, etaland un joc deschis, ofensiv, fluid, reusind sa marcheze trei eseuri in urma unor faze foarte bine construite.

In cea de-a doua repriza, insa, situatia s-a schimbat. Doua greseli in sistemul defensiv le-a ingaduit „Samurailor” sa „spintece” centrul apararii gazdelor si sa inscrie, in mai putin de zece minute, doua eseuri care au inclinat, in mod decisiv, soarta partidei in favoarea echipei antrenate de Eddie Jones.

Cele doua eseuri au produs un soc in fata caruia Tyler Ardron si coechipierii sai nu au stiut cum sa reactioneze, fiind complet coplesiti de abrupta schimbare a raportului de forte din teren, si permitand „cavaleriei usoare” japoneze sa „galopeze” victorioasa catre terenul de tinta.

Acesta a fost primul meci al sezonului si impresia mea a fost ca, din acel moment, umbra esecului de la Vancouver a insotit, intr-un fel sau altul, echipa canadiana de-a lungul celorlalte meciuri care au urmat.

Dupa un meci foarte strans cu Scotia, pierdut cu 17-19 si marcat de o decizie discutabila a arbitrului neo-zeelandez Michael Fraser, era de asteptat ca selectionata ″Frunzei de Artar″ sa etaleze o evolutie ascendenta in meciul cu Statele Unite, la Sacramento.

Si, totusi, in capitala Californiei, Canada a retrait, intr-o oarecare masura, acelasi scenariu ca la Vancouver. Diferenta a fost ca Tyler Ardron si coechipierii sai au fost condusi cu 7-18, au revenit, reusind sa conduca cu 35-18 in minutul 43, pentru a ceda, in cele din urma, cu 35-38.

In aceste doua partide, cu Japonia si, respectiv, cu SUA, echipa Canadei a trecut printr-o experienta necunoscuta ei, in intalnirile la nivel international, maniera in care a pierdut constituind o lectie dura pentru Ardron et co.

Lectia a fost dura, iar mesajul a fost foarte clar: Pastrarea concentrarii din primul pana in ultimul minut si ″forjarea″ unei forte mentale puternice constituie doua atribute absolut necesare unei echipe care are ambitia de a fi competitiva la Cupa Mondiala.

Canada trebuie sa fie pregatita pentru asemenea situatii ca cele de la Vancouver si Sacramento, deoarece ele se pot petrece in oricare din meciurile din cadrul Cupei Mondiale.

Perechea de mijlocasi –„ centrul de comanda” al echipei

Un alt aspect scos in evidenta de meciurile sezonului trecut, a fost comportarea, de un nivel mediu, as zice, a perechii de mijlocasi. Canada poseda individualitati capabile sa acopere, cu succes, aceste pozitii.

In 2013, an care s-a dovedit rodnic din punctul de vedere al mijlocasilor, Kieran Crowley a avut prilejul sa testeze trei jucatori promitatori la ″uvertura″, Harry Jones, Nathan Hirayama si Liam Underwood, in timp ce Phil Mack si Sean White au acoperit postul de mijlocas la gramada.
Apoi, in 2014, ascensiunea meteorica a lui Gordon McRorie, scotianul naturalizat care a demonstrat, din plin, ca poseda calitatile necesare unui excelent ″Number 9″ – pasa rapida, joc de picior, precizie in transformari – a oferit antrenorilor o optiune viabila pentru postul respectiv.

Prin urmare, perspectivele de a testa si forma o solida pereche de mijlocasi pareau mai promitatoare ca niciodata.

Din pacate, o serie lunga de accidentari a sabotat planurile antrenorilor de a integra individualitatile respective in combinatia perechii de mijlocasi.

Liam Underwood nu a mai jucat din meciul cu Georgia, din noiembrie 2013, cand a suferit o comotie puternica produsa de placajul periculos al lui Vito Kolelishvili.

Nathan Hirayama a fost si el accidentat, evoluand, partial, doar in meciul cu SUA.

Harry Jones a jucat in partidele cu Japonia, Scotia si SUA, dar accidentandu-se, nu a participat la turneul european din toamna lui 2014. Phil Mack s-a accidentat in partida de la Sacramento, devenind si el indisponibil pentru turneul autumnal.

In aceste conditii, Patrick Parfrey si Connor Braid au fost desemnati sa acopere pozitia de uvertura, iar Gordon McRorie pe cea de mijlocas la gramada.

Aceasta situatie nedorita le-a rapit antrenorilor canadieni prilejul de a testa jucatorii care ar fi putut alcatui cea mai buna pereche de mijlocasi a momentului, si care ar fi dobandit astfel, cele mai mari sanse de a deveni titulari la Cupa Mondiala.

O combinatie eficienta este formata de doi jucatori care trebuie sa posede nu doar o profunda intelegere a jocului, ci si o intelegere reciproca, aceasta permitandu-le sa actioneze si sa reactioneze pe aceeasi lungime de unda.

Perechea de mijlocasi reprezinta centrul de comanda care poate imprima ritmul si tempo-ul potrivit tacticii echipei; care poate schimba ″vitezele″ atunci cand situatia din teren o impune; care este capabil sa injecteze ″doza″ de creativitate ce poate duce la construirea unor faze de eseu.

Perechea de mijlocasi este ″dirijorul″ care controleaza si conduce ″orchestra″ formata din cei 15 jucatori.

Avand in vedere complexitatea acestor aspecte, atribute si responsabilitati, este limpede faptul ca o combinatie a numerelor 9 si 10 nu se formeaza in doua-trei meciuri. Din acest punct de vedere, antrenorii canadieni au fost oarecum dezavantajati, neavand sansa de a folosi sezonul trecut pentru a controla, asa cum ar fi dorit, procesul de formare si consolidare a perechii de mijlocasi.

O alta potentiala problema cu care se confrunta echipa Canadei consta in faptul ca niciunul dintre mijlocasi nu evolueaza intr-o liga profesionista. Drept urmare, ei sunt lipsiti de ocazia de a simti pe pielea lor, in mod regulat, ce inseamna a lua decizii, in fractiuni de secunda, aflandu-se sub presiunea exercitata de adversari foarte puternici, ce inseamna intensitatea si ritmul impuse de cele mai valoroase echipe de club ale lumii.

Pentru ca una este a juca intr-un campionat amator si cu totul altceva a evolua, etapa de etapa, in ligile profesioniste.

De aceea, mi se pare normal ca una dintre prioritatile antrenorilor canadieni este aceea de a cristaliza, cat mai repede cu putinta, combinatia numerelor 9 si 10.

Privind inainte catre noul sezon.

Echipa Canadei incepe pregatirile in vederea Cupei Mondiale prin participarea la turneul Pacific Rugby Challenge care are loc in Fiji, la Suva, intre 10 si 23 martie.

Turneule este organizat in doua grupe:
In Grupa „A” participa o selectionata argentiniana „Pampas XV”, Samoa „A” si o selectionata japoneza „Junior Japan”. In Grupa „B”, alaturi de Canada „A” vor juca selectionatele Fiji „A” si Tonga”A”.

Dupa cum se vede, natiunile participante au trimis, practic, echipele secunde, fara jucatorii care activeaza in ligile profesioniste.

Pentru Canada, al carui lot include cei mai buni jucatori care evolueaza in competitiile interne, turneul din capitala Insulelor Fiji constituie o ocazie extrem de utila pentru testarea diferitelor formule si combinatii de jucatori.

Va fi intersant de urmarit evolutia lui Liam Underwood, care va juca pentru prima data, intr-un meci oficial, de la accidentarea sa in partida cu Georgia, in noiembrie 2013. Daca tanarul absolvent al Universitatii Queen’s din Kingston – un jucator extrem de talentat – va dovedi ca a revenit la nivelul sau obisnuit, atunci o combinatie Underwood-McRorie poate constitui solutia perechii de mijlocasi pentru Cupa Mondiala.

Din pacate, Phil Mack si Nathan Hirayama, nerefacuti inca, nu participa la turneul din Fiji.

La fel de interesant va fi de urmarit modul in care il va utiliza Kieran Crowley pe tanarul pilier Jake Ilnicki. Avand in vedere faptul ca el nu a fost folosit prea mult in turneul european din toamna anului trecut, este de asteptat ca Ilnicki sa fie incercat, in unele partide, chiar ca titular.

Canada va juca patru meciuri in acest turneu, cu „Junior Japan”, Samoa „A” si „Pampas XV”, al patrulea adversar urmand a fi desemnat dupa disputarea primelor trei partide.

Gratie prezentei neo-zeelandezului Kieran Crowley, selectionata „Frunzei de Artar” poseda o structura solida si sisteme de joc coerente, bine conturate pentru o natiune din Tier 2.

Canadienii nu au nevoie sa inventeze nimic in aceasta perioada de pregatire pana la incepererea Cupei Mondiale.

Problema lor fundamentala consta in a realiza echilibrul necesar intre constanta in privinta nivelului jocului, pe care trebuie sa o dovedeasca de la meci la meci, si calitatea executiei etalata in fiecare meci.

Eugen Cionga
Toronto

1,954 total views, 2 views today

Ti-a placut acest articol? Distribuie-l!

1 Comment

Leave A Response