Friday 19th April 2019,
Federatia Romana de Rugby

Noua Zeelanda a dominat semifinalele Super Rugby

Acest week-end rugbystic al emisferei sudice a apartinut, in intregime, Noii Zeelande. Semifinalele celei mai importante competitii a Sudului – la nivel de cluburi – Hurricanes-Brumbies si Waratahs-Highlanders, au fost clar dominate de reprezentantele din Aotearoa.

Prin urmare, victoriile obtinute de Hurricanes si, respectiv, Highlanders, au condus la o finala neo-zeelandeza a editiei din acest an a turneului Super 15, ce se va disputa pe 4 iulie, la Wellington.

Hurricanes-Brumbies 29-9 (12-3).
„Hurricanes”!

Iata echipa care a dominat, cu autoritate, aceasta editie a turneului Super Rugby, Conrad Smith si colegii sai castigand in sezonul regulat 13 meciuri, pierzand doar doua partide, cu 24-29 cu Waratahs si 18-35 cu Crusaders.

Formatia din Wellington reprezinta, probabil, cea mai frumoasa poveste a ultimilor ani, avand in vedere faptul ca mai ajunsese de sase ori in semifinale, jucand, insa, doar o singura finala, in 2006, cand a pierdut in fata „Cruciatilor” din Christchurch, condusi de Richie McCaw.

Din 2009 – anul in care au jucat ultima lor semifinala – „Hurricanes” au fost, insa, o echipa de „pluton”, cu un joc frumos al liniei de treisferturi, care ii putea incomoda, din cand in cand, pe liderii turneului, dar nu intr-atat incat sa patrunda in „careul de asi” al competitiei si sa atace titlul.
„Explozia” lor in acest an a constituit o surpriza si banuiesc ca nu sunt multi aceia care prevedeau o asemenea triumfala campanie.

„Hurricanes” au avut, intotdeauna, o linie de treisferturi redutabila care, in prezent, numara cativa jucatori de clasa: centrii All Blacks, Ma’a Nonu- Conrad Smith, perechea de mijlocasi T.J. Perenara-Beauden Barrett, aripile Julian Savea si Cory Jane.  Acestora, li s-a adaugat in acest an fundasul Nehe Milner-Skudder care, gratie electrizantelor schimbari de picior si evolutiei de ansamblu excelente, a fost inclus in lotul largit al All Blacks.

Ceea ce le–a lipsit, insa, in anii din urma, a fost omogenitatea si „punch”-ul inaintarii.

Anul acesta lucrurile s-au schimbat in mod radical, iar saltul valoric s-a datorat, in mare masura, progresului remarcabil al gramezii, care a dus la dobandirea echilibrului atat de necesar intre cele doua compartimente.

In plus, ceea ce merita a fi subliniat este faptul ca acest progres a fost realizat de un grup care nu are in randurile sale vedete All Blacks. Sigur, Dane Coles, Ben Franks, Jeremy Thrush, Victor Vito au imbracat tricoul cu feriga argintie, dar ei nu au fost si nu sunt staruri si titulari (cu exceptia lui Coles) in selectionata Noii Zeelande.

Linia intai, Reggie Goodes-Dane Coles-Ben Franks, a alcatuit impreuna cu linia a doua, James Broadhurst- Jeremy Thrush, un „bloc” foarte solid, capabil sa absoarba presiunea adversarei directe si sa confere stabilitate in momentele fixe.

Aici, la acest nivel, s-a inregistrat, dupa parerea mea, marele castig al inaintarii.

Stabilitatea in gramezile ordonate reprezinta un factor major pentru ca, printre altele, ingaduie liniei a treia si mijlocasului la gramada sa controleze iesirea balonului din gramada si sa aleaga optiunea cea mai potrivita de atac.

De altfel, gratie performantelor gramezii sale, James Broadhurst (27 de ani, 2,01m, 122 Kg) a fost inclus, ca si Nehe Milner-Skudder, in lotul largit al All Blacks, care se pregateste pentru Cupa Mondiala.

Linia a treia, in formula Brad Shields-Victor Vito-Ardie Savea, s-a dovedit a fi una dintre cele mai in forma si mai eficiente din intreg turneul.
In intalnirea cu Brumbies, Ardie Savea, fratele lui Julian, a realizat, pana la accidentarea care l-a obligat sa paraseasca terenul, cea mai buna partida a sa din acest sezon, anuntandu-se ca un viitor All Blacks flanker.

In semifinala de pe Westpac Stadium, „Hurricanes” au dominat cu autoritate intreaga partida, reusind sa marcheze patru eseuri, in timp ce „Brumbies” au transformat trei lovituri de pedeapsa.

Saltul valoric din acest an confirma gradul de maturizare al acestei echipe care, in sfarsit, este pregatita pentru a aborda cu sanse reale castigarea Turneului Super Rugby.

Prin urmare, nu este de mirare ca „Hurricanes” porneste ca favorita in meciul cu Highlanders.

Ramane de vazut, insa, daca marsul triumfal de pana acum (15 victorii si doar doua infrangeri) va continua si in finala ce va avea loc, pe teren propriu, la Wellington.

Waratahs-Highlanders 17-35 (14-15)

Semifinala de la Sydney va ramane, probabil, in istoria competitiei si in amintirile suporterilor, nu atat pentru rezultatul surprinzator (Waratahs, campioana en-titre, era, totusi, favorita) cat pentru decizia din minutul 57 a arbitrului sud-african Craig Joubert de a acorda eseu de penalitate neo-zeelandezilor si de a-l elimina pentru 10 minute pe compatriotul sau, Jacques Potgieter.

Sa rememoram, deci, evenimentele:

Scorul era 20-17 in favoarea oaspetilor, si doar cu cateva minute mai devreme, Waisake Naholo, fijianul proaspat inclus in lotul All Blacks, inscrisese un fantastic eseu la colt aducand echipa sa in avantaj.

In urma unei penalitati acordate impotriva lui Adam Ashley-Cooper, care il impiedicase pe Malakai Fekitoa sa recupereze balonul dupa ce arbitrul fluierase, Highlanders au lansat o serie de atacuri de la linia de cinci metri, iar Patrick Osborne, aripa oaspetilor, a fost oprit la cativa centimetri de but.

A fost foarte limpede ca Osborne nu a culcat balonul pe linia butului. Ceea ce a urmat, insa, a starnit discutii aprinse pe cele doua maluri ale Marii lui Tasman.

Interpretarea domnului Joubert a fost ca Jacques Potgieter a folosit in mod neregulamentar bratul, „swinging arm”, impiedicandu-l, astfel, pe Osborne sa marcheze eseul. De unde si decizia sa de a acorda eseul de penalitate si cartonas galben lui Potgieter.

Craig Joubert l-a consultat pe George Ayoub, arbitrul australian care a verificat reluarea video si acesta nu l-a contrazis, fiind de acord cu decizia arbitrului sud-african.

Desigur, decizia a generat pareri diferite, iar duelurile jurnalistice nu s-au lasat asteptate.

Comentatorii si presa australiana au acuzat arbitrajul, considerand decizia lui Craig Joubert ca fiind o mare greseala.

Presa neo-zeelandeza a dat dreptate, in general, arbitrului sud-african, considerand decizia sa ca fiind justificata.

Un placaj este considerat neregulamentar atunci cand este aplicat deasupra liniei umerilor. Prin urmare, in mod logic, nu este permis ca, intr-un placaj, bratele sa intre in contact cu gatul si capul adversarului, acest gen de placaj fiind definit in regulament drept periculos („dangerous play”).
Fara nicio indoiala, bratul lui Potgieter a intrat in contact cu capul lui Osborne. Un argument al celor care socotesc gresita decizia arbitrului este faptul ca aceasta faza s-a petrecut la doar cativa centimetri deasupra gazonului, iar Potgieter era indreptatit sa il placheze pe Osborne in incercarea sa de a impiedica inscrierea eseului.

Parerea mea este ca un placaj periculos este periculos indiferent daca se petrece „pe verticala” sau „pe orizontala”. Iar, conform literei regulamentului, din moment ce bratul sau a intrat in contact cu capul lui Osborne, interventia lui Potgieter este incadrata in categoria placajului periculos. Prin urmare, acordarea cartonasului galben a fost, in opinia mea, o decizie corecta.

A influentat aceasta decizie rezultatul final?

Nimeni nu poate stii cum s-ar fi desfasurat partida fara decizia din minutul 57. Ar fi revenit Waratahs? Ar fi cedat initiativa Highlanders?
Dupa cum nimeni nu poate stii daca Patrick Osborne ar fi marcat, intr-adevar, eseul fara interventia bratului lui Potgieter.

Ar fi reusit Osborne sa culce balonul in but fara un „double movement” ?

Desigur, este usor sa critici arbitrajul – aste este, din pacate, soarta arbitrilor din toata lumea, sa fie criticati cu sau fara justificare! – dar ambele tabere ar trebui sa isi aminteasca cuvintele lui Dave Dennis, capitanul australienilor, care la sfarsitul meciului a declarat: „ Am fost invinsi de o echipa mai buna. Au jucat bine. Au avut un joc de picior foarte bun. Din punct de vedere tactic, au mentinut o presiune puternica…nu meritam sa castigam.”

Intr-adevar, dupa cum s-a desfasurat meciul, Waratahs nu ar fi meritat sa castige.

Ceea ce a fost evident in semifinala de la Sydney – cu sau fara decizia din minutul 57 – a fost faptul ca Highlanders au jucat mult mai bine decat adversarii lor si au meritat victoria.

Din pacate pentru ei, „Waratahs” au realizat unul dintre cele mai slabe partide din acest sezon.

In privinta individualitatilor, Aaron Smith a demonstrat, din nou, ce inseamna un mijlocas la gramada de clasa mondiala, impresionand prin varietate si acuratete, dirijiand cu inteligenta jocul echipei. Jocul sau de picior, ca si cel al „uverturii” Lima Sopoaga, a fost precis, mentinand astfel o presiune constanta asupra adversarilor.

Waisake Naholo si-a demonstrat si el clasa marcand un eseu care a parut a fi simplu, dar a fost senzational tocmai prin aparenta sa simplitate.
Cu exceptia lui Aaron Smith, Ben Smith, doi All Blacks consacrati, si a unei vedete in devenire – Waisake Naholo, desigur! – Highlanders nu sunt o echipa alcatuita din staruri.

De aceea, ei pornesc cu sansa a doua in finala de la Wellington.

In ciuda pozitiei de outsider, faptul ca au ajuns in finala dovedeste, insa, ca formatia din Otago poseda toate ingredientele necesare pentru a invinge pe Westpac Stadium.

Eugen Cionga
Toronto

1,749 total views, 2 views today

Ti-a placut acest articol? Distribuie-l!

1 Comment

Leave A Response