Friday 29th May 2020,
Federatia Romana de Rugby

Despre rugby, de dincolo de Atlantic: Turneul Super Rugby – Highlanders!

In ciuda faptului ca nu erau considerati favoriti, Highlanders au rasturnat toate pronosticurile, invingandu-i pe Hurricanes, 21-14 (13-5) in finala desfasurata la Wellington, pe Westpac Stadium.

Dupa victoria din semifinala din week-end-ul trecut, scrisesem ca Hurricanes reprezentau, probabil, cea mai frumoasa poveste a ultimilor ani in istoria Turneului. Imi mentin parerea si acum, dupa ce au pierdut finala turneului.

La fel de frumoasa, insa, devine si povestea celor de la Highlanders. Daca in lumea rugbyului exista o poveste a Cenusaresei, atunci ea a fost traita de echipa din Otago.

In urma cu doar doi ani, in 2013, Highlanders se zbateau in mediocritate, terminand competitia pe locul 14 cu doar doua victorii!

Evoluand ani de zile in umbra unor francize mult mai puternice – Crusaders, Blues, Chiefs si chiar Hurricanes – formatia din Dunedin a ajuns o singura data in finala, in 1999, cand a fost invinsa de Crusaders.

Nici inainte de inceperea acestui sezon imaginea de ″outsider″ nu suferise vreo schimbare. Amintirea evolutiei catastrofale din 2013 era inca proaspata, asa incat nimeni nu dadea prea multe sanse echipei antrenate de Jamie Joseph; poate una-doua victorii surprinzatoare care sa incurce putin socotelile favoritilor, dar nu mai mult decat atat.

Iar faptul ca in gramada nu exista niciun All Black, lotul echipei incluzand doar doi purtatori ai tricoului cu feriga argintie, Aaron Smith si Ben Smith, amandoi in linia de treisferturi, reprezenta – mai ales privind prin prisma standardelor neo-zeelandeze – un argument solid pentru cei care socoteau ca Highlanders nu aveau capacitatea necesara de a realiza o performanta rasunatoare.

Asadar, in aceasta finala Highlanders s-au gasit in pozitia de a demonstra tuturor celor care nu credeau in ei ca sunt, intr-adevar, capabili sa castige trofeul Super Rugby.

Si ei au demonstrat ceea ce era de demonstrat, dovedind, intr-o maniera foarte clara, ca echipa care a fost mai buna de-a lungul celor 80 de minute, a castigat finala!

In ultimele saptamani, Highlanders au invins, din postura de ″outsider″, pe toti favoritii intalniti in cale: Chiefs, Waratahs (splendida victorie la Sydney) si Hurricanes!

Iar gramada lor, fara vedete All Blacks, o gramada de veritabili truditori, a stat la baza triumfului de la Wellington.

Daca Hurricanes au dominat competitia in sezonul regulat, cu 14 victorii si doar doua infrangeri, Highlanders au fost aceia care au dominat, cu autoritate, finala, obtinand, astfel, cea mai importanta victorie a sezonului..

Aaron Smith si coechipierii sai au controlat intreaga partida, conducand, in permanenta, din minutul patru cand Lima Sopoaga a transformat prima lovitura de pedeapsa, si castigand absolut meritat.

A fost un meci care a ilustrat caracteristicile stilului de joc ″sudist″: ritm, intensitate, viteza, fluiditate, contraatacuri lansate din ″22″.
Am asistat la un meci deschis, disputat in viteza si intr-un ritm infernal, jucatorii cautand, cu o nesecata dorinta de a ataca, spatii libere in defensiva adversa.

Dupa cum am asistat la momente in care defensiva disperata a blocat atacuri dezlantuite.

A fost un meci care, uneori, s-a jucat, realmente, cu ″garda jos″. O asemenea maniera de joc este intotdeauna riscanta, dar acesta este un risc asumat fiindca Sudul iubeste stilul eminamente ofensiv.

Insistand putin asupra acestui subiect, mi se pare foarte interesant de observat cum aceasta ″sete″ ofensiva a dus la lipsa, aproape cu desavarsire, a mol-ului penetrant! Mol-ul nu a facut parte din arsenalul tehnic al finalei de pe Westpac Stadium, nu a existat timp pentru asa ceva!

Atunci, unde s-a facut diferenta?

Mai presus de orice, factorul decisiv l-a constituit, dupa parerea mea, calitatea executiei. La acest nivel al executiei, Highlanders au fost superiori adversarilor lor.

Ambele echipa au comis greseli si inexactitati, dar, din pacate pentru ei, Hurricanes si-au taiat partea leului in aceasta privinta.
Cea mai mare dintre ele s-a petrecut in minutul 61, cand Julian Savea nu a controlat balonul pasat de Brad Shields intr-o faza in care nu ii mai lipsea decat sa sprinteze in eseu.

Pasa a fost oarecum dificila, la nivelul umarului, dar un jucator de talia lui Julian Savea ar fi trebuit sa prinda balonul si sa marcheze.

Alt exemplu il constituie faza din minutul 13 cand, intr-o perioada de presiune a celor de la Hurricanes, ei castiga introducerea la o gramada ordonata la 5 metri de butul advers. O excelenta ocazie de atac, irosita, insa, pilierul Reggie Goodes fiind penalizat pentru ca a cedat in momentul impactului.

La fel, in minutul 30, fundasul James Marshall lanseaza un splendid contraatac din propriul ″22″ care nu este fructificat, acelasi Reggie Goodes comitand ″inainte″ la doar cativa metri de linia de but.

Prin urmare, echipei din Wellington i-a lipsit acuratetea in executarea fazelor cruciale de atac.

In cele din urma, Hurricanes au marcat un eseu, prin Ma’a Nonu, dupa o gramada ordonata si un atac frumos pe partea inchisa.

Un alt factor care a dus la diferenta dintre cele doua echipe, a fost evolutia perechii de mijlocasi.

Perechea Aaron Smith-Lima Sopoaga a fost superioara adversarei directe alcatuita de T.J. Perenara si Beauden Barrett.

Aaron Smith si-a demonstrat, din nou, clasa exceptionala, dar T.J Perenara, care a jucat, de altfel, foarte bine, nu s-a lasat mai prejos dovedind ca nu este prea departe de titularul All Black.

Diferenta neta a iesit in evidenta la nivelul ″uverturilor″, Lima Sopoaga, calm si echilibrat, castigand duelul sau cu Beauden Barrett, al carui joc de picior s-a dovedit a fi imprecis si ineficient.

Si pomenind de controlul jocului si acuratetea executiilor, mi se pare relevanta faza din minutul 77, cand Marty Banks, inlocuitorul lui Sopoaga, a inscris drop gol-ul care a stabilit scorul final 21-14.

Cu cateva minute mai devreme, Highlanders presau punandu-l pe Banks intr-o pozitie centrala, favorabila pentru executarea unui drop gol. Banks, insa, a fentat, a patruns pana aproape de but, pasandu-i pilierului sau Geldenhuys, care a fost stopat de Barrett si Savea.

Highlanders au reluat atacul, faza s-a repetat aproape la indigo, insa de aceasta data Banks, la fel de calm ca si in faza precedenta, a executat, cu sange rece, un splendid drop gol care a consfintit, practic, victoria echipei sale.

Si acum, cateva observatii despre eseul inscris de Elliott Dixon.

Inainte de a discuta valabilitatea eseului, trebuie subliniata impresionanta demonstratie de forta fizica etalata de Dixon in sarja sa catre linia de but.

Formidabila sarja!

Elliott Dixon a trecut de Nehe Milner-Skudder, James Marshall si, apoi i-a tarat, pur si simplu, pe T.J. Perenara, Beauden Barrett si James Broadhurst, pana in but.

In mod evident, eseul a fost si ramane discutabil.

Reluarile video nu au aratat cu claritate daca Dixon a reusit sa culce, cu suficienta presiune, balonul sau calcaiul lui Nehe Milner-Skudder s-a interpus intre balon si gazon, facandu-l pe Dixon sa piarda controlul balonului.

Impresia mea a fost ca Dixon a pierdut, totusi, controlul balonului, a fost o chestiune de milimetri, iar Ben Skeen, arbitrul responsabil cu reluarile video, a decis ca eseul a fost valabil.

In cea de-a doua repriza, Waisake Naholo a inscris cel de-al doilea eseu al echipei sale, printr-un salt acrobatic, in ciuda placajului lui Julian Savea.

Frumoasa aceasta victorie a echipei din Dunedin!

Cu atat mai frumoasa cu cat incununeaza efortul si truda unei echipe careia nimeni, in afara jucatorilor si antrenorilor lor, nu ii acorda nici cea mai mica sansa de succes.

Eugen Cionga
Toronto

Sursa foto:www.bleacherreport.com

1,908 total views, 2 views today

Ti-a placut acest articol? Distribuie-l!

1 Comment

Leave A Response