Saturday 21st July 2018,
Federatia Romana de Rugby

XV concluzii dupa participarea Stejarilor la RWC: Joc sigur pe inaintare sau riscant in camp deschis, iata dilema Stejarilor (II)

14 octombrie 2015 Coltul specialistului
Joc sigur pe inaintare sau riscant in camp deschis, iata dilema Stejarilor.

Evolutiile Romaniei la Cupa Mondiala 2015 au confirmat traditia, implicit o realitate din rugby-ul nostru. In meciurile cu Franta si cu Irlanda, precum si in prima parte a partidelor cu Canada si cu Italia, in atac s-a jucat prudent, pe inaintare. Atunci cand nu mai aveau nimic de pierdut, cand se profilau doua infrangeri la scor, cu artarii si cu peninsularii, Stejarii au inceput sa joace la mana, din propriul teren. S-a observat si acum, ca si in anii precedenti, mai precis ca in ultimii 50-60 de ani, ca rugbystii nostri au o mare dilema. Ei sunt pusi sa opteze intre jocul de atac pe inaintare, prudent, si cel in camp deschis, cu o mai mare implicare a jucatorilor din liniile de dinapoi, insa si mult mai riscant. Si il aleg pe cel dintai in cele mai multe dintre cazuri.

Aparut din contopirea mai multor jocuri gandite la colegiile din Anglia, dupa o razmerita a invataceilor deranjati de corectiile corporale la care erau supusi de dascalii lor, sportul cu balonul oval a avut, la originile sale, doua compartimente de echipa: inaintarea (inaintasi sau gramadari cum li se mai spune la noi) si treisferturile (atacanti sau troacari, ca sa folosim un termen derivat din cuvantul frantuzesc trois quart). La inceputurile rugby-ului, inaintasii isi disputau balonul oval in momentele fixe, iar apoi se uitau, cu mana in sold, la propriu, cum ataca treisferturile (tocmai de aceea li se si spune atacanti). Si acum exista cele doua compartimente, doar ca inaintasii au un rol mult mai activ in joc, participand la atacuri, iar treisferturile se implica deseori in spontane, in moluri; primii au castigat in viteza, iar ceilalti in forta, la marile natiuni diferentele dintre jucatorii de pe cele doua compartimente fiind aproape insesizabile.

Dilema Stejarilor, a echipelor noastre de rugby, in general, a aparut la sfarsitul anilor 50. Atunci, in deceniul 6, selectionata Bucurestiului a intreprins doua turnee in Marea Britanie, pierzand un singur meci din cele sase disputate in compania unor formatii engleze si galeze de top: 19-3 cu Swansea, 3-6 cu Cardiff, 9-9 cu Harlequins (1955), 6-6 cu Leicester, 10-6 cu Gloucester si 6-6 cu Bristol (1956). Si atunci, ca si acum, se oscila intre jocul de atac pe inaintare, mai sigur, insa si mai putin spectaculos, si cel deschis, pe troacari. Si desi Alexandru Penciu a fost poreclit la acea vreme “Alexandru cel Mare”, de catre galezi, fiind si cel dintai rugbyst din Europa care, ca fundas, s-a intercalat in atacul pe treisferturi, asadar, inovam in ofensiva cu oamenii din liniile de dinapoi -, presiunile ce veneau dinspre partidul unic, care cerea mereu victorii dupa victorii, mai cu seama in fata occidentalilor capitalisti, i-au facut pe oamenii rugby-ul nostru sa opteze, in cele din urma, pentru varianta de joc cu mai putine riscuri. Asa s-a ajuns ca formatiile noastre sa stie la perfectie sa se apere, sa placheze, sa inainteze cu gramada, sa joace cu piciorul, tactic sau in margine, sa concretizeze penalitati de la peste 50 de metri si sa inscrie prin dropgol. Un joc simplu, nespectaculos, dar care s-a dovedit eficient pana in momentul adoptarii profesionismului in sportul cu balonul oval (1995).

Ca jocul romanilor n-a fost unul spectaculos o arata faptul ca, inca din perioada comunista, au fost voci critice la adresa acelei optiuni inclusiv la noi. In urma cu peste trei decenii, in cartea sa, “Rugby. Mica enciclopedie”, Dumitru Manoileanu scria despre o victorie obtinuta in fata Frantei, victorie la care contribuise ca antrenor, ca aceasta nu adusese, din pacate, o schimbare in bine a jocului nostru. Ca disputele noastre cu francezii se transformasera in lupte crancene, adeseori oarbe, pe inaintare, lupte din care nimeni nu castiga mai nimic. Si regreta faptul ca rugby-ul nostru renuntase, in 1957, la al treilea turneu in Marea Britanie, ceea ce nu numai ca ne izolase de Insula pana prin anii 70, ci ne si limitase formele de exprimare. Fost jucator de rugby, mai apoi antrenor si ziarist, Manoileanu sintetiza foarte bine impasul (nu din punctul de vedere al rezultatelor, ci al jocului) in care se gasea rugby-ul din Romania in anii 80. Si sublinia dilema care l-a apasat mai mereu; atacam pe inaintare, la siguranta, sau folosind si treisferturile, cu un joc mai deschis si variat?

Evolutiile Stejarilor la Rugby World Cup 2015 arata ca si ei oscileaza intre jocul pe inaintare si cel in camp deschis, cu implicarea jucatorilor de treisferturi, dar, si o repet, mult mai periculos, un balon pierdut astfel te lasa prada contrelor adverse. In meciurile cu Franta, Canada si Italia, indeosebi, Romania a dovedit ca stie sa joace si pe inaintare, dar si la mana, in camp deschis. S-a mizat pe inaintare indeosebi in prima perioada, atunci cand rezultatul nu ne era atat de defavorabil, dar si cand jucatorii nostri au ajuns in preajma buturilor adverse, ei preferand sa poarte balonul cu gramada spre terenul de tinta advers in loc sa incerce si alte scheme si combinatii. Semn de prudenta. Abia atunci cand diferenta de scor risca sa se mareasca, in defavoarea lor, Stejarii au renuntat la atacul in falanga, pasand larg, in lateral, si creand astfel culoare de patrundere pentru Fercu, Kinikinilau, Apostol, Botezatu, Gal si ceilalti troacari.

In cazul jucatorilor nostri de rugby, problema este, asadar, si una de incredere in fortele lor, dar mai ales in mijloacele lor de exprimare. Neavand meciuri anuale cu echipele din esalonul I al rugby-ului mondial, asa cum se intampla inainte de 2000, cand jucam an de an cu Franta, de pilda, Stejarilor, care resimt tracul unor astfel de confruntari, le lipsesc si acele deprinderi, gesturi si chiar trucuri in sensul bun al cuvantului pe care francezii, irlandezii si italienii le vad, le preiau si le exerseaza in Six Nations sau in disputele test cu formatiile din Emisfera Sudica (Africa de Sud, Argentina, Australia si Noua Zeelanda).

In concluzie, inaintarea a fost si trebuie sa ramana un compartiment important in jocul echipei Romaniei. Cu ea se castiga baloane. Indeosebi in momentele fixe ale jocului. E timpul, insa, sa acordam mai multa atentie liniei de treisferturi. E timpul sa o folosim mai des, cu mai multa incredere si indrazneala, in actiunile ofensive. Si nu ma refer doar la echipa nationala de seniori, ci la toate formatiile din rugby-ul romanesc. La nivel de juniori, indeosebi, acolo unde, de altfel, se pot invata si repeta scheme, se pot crea deprinderi, obiceiuri absolut necesare jucatorilor selectionati la loturile nationale.

 

* 7 incercari a marcat Romania la Rugby World Cup 2015, cinci prin inaintasi (Macovei doua, Vali Ursache, Tonita si Poparlan) si doua prin aripa de treisferturi Apostol.

Marian Burlacu (Londra)

(va urma)

1,738 total views, no views today

Ti-a placut acest articol? Distribuie-l!

1 Comment

Leave A Response