Thursday 04th June 2020,
Federatia Romana de Rugby

Turneul celor VI Natiuni 2016: Reactia Emisferei nordice?

Turneul celor VI Natiuni 2016: Reactia Emisferei nordice?

Desfasurandu-se in ‚siajul”inca puternic al Cupei Mondiale, editia din acest an a Turneului celor VI Natiuni starneste un interes aparte generat, inainte de toate, de situatia selectionatelor Angliei si Frantei.

Asupra acestor doua natiuni, atat de ranite de insuccesul de la Cupa Mondiala, se va focaliza atentia intregii Europe rugbystice, nerabdatoare sa vada incercarea de redresare a celor doua echipe de frunte ale batranului continent.

In acelasi timp, avand in vedere faptul ca in semifinalele Cupei Mondiale s-au intalnit patru echipe din Emisfera sudica, va fi interesant de urmarit reactia de ansamblu a Emisferei nordice in cadrul Turneului.

Anglia

Dupa dezastrul eliminarii din grupe, dezastru a carui magnitudine a depasit orice alt esec din istoria ei, Anglia ve constitui centrul atentiei lumii rugby-ului mondial.

Dupa cum bine se stie, intreg staff-ul tehnic al echipei, in frunte cu Stuart Lancaster, a fost schimbat.

Cum lipsa de experienta a lui Lancaster a fost considerata ca fiind cauza principala a esecului, el a fost inlocuit de australianul Eddie Jones, unul dintre cei mai experimentati antrenori ai Planetei Ovale, care devine, astfel, primul strain numit la conducerea selectionatei „Trandafirului”.

Numirea sa a dat nastere la discutii si dezbateri aprinse, opiniile fiind impartite: o tabara sustinand alegerea unui antrenor englez, iar o alta, aplaudand decizia Federatiei engleze de a-l angaja pe Jones.

Federatia engleza nu a avut, insa, de ales si cred ca decizia a fost luata cu usurinta.

De ce?

Pentru ca, dupa experienta care in cele din urma s-a dovedit a fi catastrofala – aceea de a folosi un tehnician, Stuart Lancaster, care nu antrenase la nivel international – Ian Ritchie, CEO al Federatiei Engleze, nu putea risca inca o mutare asemanatoare.

Asa incat, pentru a nu repeta greseala cu Lancaster si pentru a preveni un alt potential dezastru, Ritchie a cautat un antrenor reputat la nivel international si cu experienta Cupei Mondiale.

Din acest punct de vedere, Eddie Jones, cel care a dus Australia in finala Cupei Mondiale din 2003, care a fost asistentul lui Jake White in 2007 – atunci cand Africa de Sud a castigat titlul mondial – si a condus exceptionala campanie a Japoniei in 2015, a fost o alegere logica.

Prin numirea australianului s-a ajuns la o situatie inedita: patru dintre marile natiuni europene – Anglia, Tara Galilor, Irlanda si Scotia – sunt conduse de antrenori din Emisfera Sudica: trei neo-zeelandezi, Warren Gatland, Joe Schmidt, Vern Cotter (Tara Galilor, Irlanda si Scotia) si un australian, Eddie Jones (Anglia).

Prezenta acestor patru antrenori la carma natiunilor de traditie ale Europei oglindeste – in afara valorii individuale a tehnicienilor respectivi – calitatea rugby-ului practicat in Emisfera Sudica; si, implicit, diferenta dintre Sud si Nord.

Evident, Anglia va cauta sa arate ca este o cu totul alta echipa decat cea care a clacat la Cupa Mondiala. In ce masura va reusi, vom vedea in meciurile care urmeaza.

In orice caz, Eddie Jones a stabilit, cu claritate, un scop foarte precis: selectionata Angliei trebuie sa revina la traditiile rugby-ului englez, aruncand in lupta o gramada puternica, capabila sa evolueze cu autoritate si sa domine in momentele-cheie ale meciurilor.

El nu a avut vreme sa faca schimbari drastice, dar doua sunt, totusi, demne de remarcat:

In primul rand, schimbarea capitanului de echipa, taloner-ul Dylan Hartley luand locul lui Chris Robshaw.

In al doilea rand, mutarea lui Robshaw de pe pozitia Numarului 7 pe pozitia Numarului 6.

Dupa cum se vede ambele il au ca actor principal pe Chris Robshaw.

Retragerea rolului de capitan ale echipei nu este surprinzatoare. Dupa catastrofala eliminare de la Cupa Mondiala era aproape imposibil ca Anglia sa porneasca pe un nou drum cu acelasi capitan de echipa. Daca Dylan Hartley, un jucator foarte nervos, indisciplinat si care nu de putine ori a calcat in „strachinile” arbitrilor, este cea mai buna alegere, asta este o alta problema.

Ceea ce a fost interesant, insa, a fost faptul ca, in ciuda dezastrului echipei al carei capitan era, Robshaw nu a fost exclus de Eddie Jones din lotul care a inceput pregatirile pentru Turneul celor VI Natiuni..

Decizia sa a fost cu atat mai surprinzatoare cu cat in timpul Cupei Mondiale, Jones l-a criticat aspru pe capitanul Angliei: „ Un Numar 6 si jumatate, in cel mai bun caz…nu contesta cu duritate balonul si nu este rapid. Este un jucator folositor… un jucator foarte bun la nivel de club, dar la nivel international nu este capabil sa faca diferenta. Ataca OK, placheaza OK, dar nu exceleza in niciun sector al jocului. Cred ca in aceasta consta limitarea sa.”

O critica dureroasa pentru Robshaw nu atat prin asprimea sa, cat prin faptul ca a pus la indoiala valoarea sa de jucator de nivel international.

Dupa ce a devenit antrenorul Angliei, parerea lui Eddie Jones s-a mai indulcit.

El l-a selectionat pe Robshaw mutandu-l de pe partea dreapta pe partea stanga a gramezii. Si mai mult decat atat, antrenorul australian a declarat ca Robshaw poate deveni unul dintre cei mai buni „Number 6” din Europa.

Iata o afirmatie care seamana cu o adevarata „pirueta” diplomatica a fostului antrenor al „Wallabies”!

Cum se explica pozitia lui Jones?

Banuiesc ca antrenorul australian nu a vrut sa porneasca la drum de pe o pozitie dura, intransigenta. Selectionandu-l pe Robshaw ( adevarat, pe o alta pozitie decat cea obisnuita) el i-a mai dat o sansa fostului capitan al echipei. O solutie de compromis, dar un gest elegant care nu-i poate decat folosi lui Eddie Jones.

Daca Robshaw va confirma pe pozitia Numarului 6, atunci Eddie Jones va fi laudat pentru curajul si instinctul sau.

Daca Robshaw nu va reusi sa se ridice la inaltimea asteptarilor, aceasta nu va fi problema antrenorului, ci a jucatorului. Si in aceasta situatie, Eddie Jones va fi, probabil, apreciat pentru faptul de a-i fi acordat o sansa fostului capitan al echipei pe care acesta nu a fost capabil sa o fructifice.

Toate acestea sunt supozitii; realitatea este ca Robshaw va juca sub povara unei presiuni imense, intelegand ca aceasta editie a Turneului poate fi decisiva in privinta carierei sale internationale.

 

Franta

Alaturi de Anglia, Franta se va afla si ea in centrul atentiei generale.

Dupa o perioada de patru ani caracterizata de o inexplicabila mediocritate si al carei nadir a constituit-o umilitoarea infrangere suferita in fata Noii Zeelande (62-13 pentru All Blacks) Franta incearca sa renasca sub bagheta lui Guy Noves.

Numele lui Noves este strans legat de Toulouse, atat ca jucator cat si ca antrenor.

Nascut si crescut la Toulouse, Guy Noves a jucat aripa la clubul din orasul sau natal de pe malurile raului Garonne.

Ceea ce este, insa, foarte interesant este faptul ca performantele jucatorului au fost depasite de cele ale antrenorului.

Jucatorul Guy Noves a castigat doua titluri de campion al Frantei.

Antrenorul Guy Noves a castigat, de-a lungul celor 22 de ani petrecuti la conducerea echipei, 10 titluri, doua Cupe ale Frantei si de patru ori Cupa Heineken. Un palmares impresionant!

In anii din urma, insa, Toulouse si-a mai pierdut din autoritatea cu care domina rugby-ul francez, fiind eclipsata de Clermont si Toulon. Ultimele succese sub conducerea lui Noves dateaza din 2010 (Cupa Heineken) si 2012 (Campionatul Frantei).

Sigur, pesimistii se vor intreba, cu sceptimism, daca nu cumva Noves a sosit prea tarziu la timona echipei Frantei avand in vedere conul de umbra in care a cazut Toulouse.

Optimisti vor raspunde ca altele sunt datele de la club si altele de la o echipa nationala de talia Frantei.

Indiferent de parerile si opiniile celor doua tabere, un lucru este cert:

Numele lui Guy Noves este legat de un stil pur ofensiv, creativ, spectaculos si care ani de zile a facut din Toulouse o echipa formidabila intruchipand ceea ce francezii numesc cu mandrie „rugby champagne”.

Ca unul care traieste cu nostalgia rugby-ului de altadata, simt nevoia sa lansez o intrebare retorica:

Va aduce oare, Guy Noves, „French flair”-ul inapoi pe stadioanele Europei?

In acelasi timp, pragmatismul care guverneaza rugby-ului de astazima trage de maneca si ma face sa ma gandesc ca intrebarea de mai sus s-ar putea sa nu fie tocmai potrivita.

Poate ca intrebarile care reflecta realitatea rugby-ului pe care il urmarim astazi, ar fi urmatoarele:

Este, oare, posibil, ca „French flair”-ul sa mai revina in rugby-ul de astazi?

Isi mai are loc, oare, „French flair”-ul, in epoca rugby-ului profesionist, dominat de un exacerbat angajament fizic si izbiri brutale care ii transforma, cateodata, pe jucatori in veritabili gladiatori?

Este, oare, compatibil „French falir”-ul cu setea de eficienta cautata de antrenori si jucatori, deopotriva?

Nimeni nu stie, nici macar francezii insisi. Sau, poate ca – avand in vedere maniera lor de joc din ultimii ani – doar ei, francezii, cunosc raspunsul mai bine decat oricine altcineva.

Noul antrenor al echipei Frantei a facut, totusi, un gest care are putea capata o semnificatie profunda in privinta stilului de joc pe care antrenorul francez ar vrea sa il adopte. Ma refer la neselectionarea lui Mathieu Bastareaud, ceea ce indica faptul ca antrenorii nu se bazeaza – cel putin acum, la inceput de drum – pe centrii de tip-buldozer.

Noves a creat la Toulouse o echipa a carui stil de joc s-a bazat, intotdeauna, pe adevarurile simple ale jocului de rugby: o inaintare puternica capabila sa castige baloane care sa fie folosite de o linie de treisferturi care stia foarte bine ce sa faca cu ele.

Forta, viteza, executii rapide, creativitate, acestea au fost principalele caracteristici ale jocului echipei din Toulouse.

Intrebarea care se pune este urmatoarea:

In ce masura va reusi Guy Noves sa implementeze atributele esentiale care au contribuit la crearea unei formidabile echipe de club, la nivelul selectionatei tarii sale?

 

Irlanda, Tara Galilor, Scotia, Italia

Pentru toate aceste tari, Turneul va constitui un prilej de evaluare a nivelului la care se afla dupa evolutii contradictorii la Cupa Mondiala.

Irlanda, castigatoarea editiei trecute a Turneului celor VI Natiuni, a pornit campania Mondialului cu sperante enrome pentru a fi complet dominata – in unele momente, de-a dreptul surclasata – de o superba echipa a Argentinei.

Tara Galilor a invins, intr-o maniera entuziasmanta Anglia, dar nu a reusit sa invinga Australia si a pierdut, in mod dramatic, sfertul de finala sustinut in fata Africii de Sud.

Scotia,eh, bine… Scotia s-a aflat la cateva secunde (si doar la un „fluier” al arbitrului Craig Joubert) de o performanta uluitoare:calificarea in semifinale in dauna Australiei.

Nu a fost sa fie asa din cauza faimoasei, de acum, lovituri de pedeapsa acordate – in mod eronat- de arbitrul sud-african in ultimele secunde ale meciului.

In ciuda acestei infrangeri nemeritate, scotienii par a fi inregistrat un progres real sub conducerea lui Vern Cotter. De aceea, este foarte important pentru ei sa confirme acest progres, demonstrand ca evolutia din meciul cu Australia nu a fost doar o intamplare.

In privinta Italiei, vestea principala este ca aceasta campanie va fi ultima pentru Jacques Brunel.

Din pacate, nici sub bagheta antrenorului francez, Italia nu a reusit sa faca pasul decisiv catre varful ierarhiei europene. A fost o echipa incomoda, a reusit si cateva victorii frumoase, dar nu mai mult decat atat.

Victoriile „Azzuri”-lor au fost, fara indoiala, importante, dar ele nu au fost niciodata urmate de perioade in care italienii sa confirme izbanzile izolate cu succese obtinute in mod regulat.

Italia se va afla – ca si pana acum – in cautarea constantei in intalnirile cu cei cinci puternici adversari.

Ramane de vazut daca, de aceasta data, o va gasi.

Eugen Cionga (Toronto)

2,305 total views, 2 views today

Ti-a placut acest articol? Distribuie-l!

1 Comment

Leave A Response