Wednesday 23rd September 2020,
Federatia Romana de Rugby

Turneul celor VI Natiuni 2016: Un inceput echilibrat, dar nespectaculos

Turneul celor VI Natiuni 2016: Un inceput echilibrat, dar nespectaculos.

Asteptata cu nerabdare si curiozitate, aceasta prima etapa a Turneului celor VI Natiuni nu a avut darul de a satisface, pe deplin, sperantele suporterilor.

Meciurile au fost intense, tensionate, echilibrate, cu accente dramatice chiar, dar, in general, au fost neconvingatoare.

Franta si Anglia au invins, Italia si, respectiv, Scotia, in timp ce Irlanda si Tara Galilor au incheiat la egalitate.

Franta-Italia 23-21 (10-8)

La Paris, „Cocosii” au marcat trei eseuri fata de cele doua ale italienilor, dar ei au obtinut o victorie extrem de dificila, terminand meciul in „corzi”, asediati in propriul „22” si aflati sub amenintarea unui drop gol care ar fi putut schimba soarta partidei.

Inaintea inceperii partidei, sperantele erau legate de renasterea selectionatei franceze din „cenusa” infrangerii umilitoare de anul trecut, suferita in fata Noii Zeeland, la Cardiff.

Gazdele au invins, dar victoria de pe Stade de France a fost obtinuta in urma unei evolutiilipsite de autoritate, asa incat emiterea „certificatului” mult asteptatei si doritei „renasteri” va trebui sa mai astepte.

In schimb, am vazut o echipa a Italiei care a jucat peste nivelul aratat la Cupa Mondiala.

Prezenta a patru debutanti in echipa de start nu a influentat deloc coeziunea „Azzuri”-lor, ei jucand curajos, dezinvolt, fara inhibari, atacand din orice zona a terenului si realizand o prima repriza foarte buna.

Italienii au inceput in forta, cu atacuri rapide, agresive, dominand atat teritorial cat si posesia balonului, obligandu-i pe francezi sa se apere in propriul „22”,presiunea exercitata in primele 15 minute concretizandu-se prin drop-golul marcat de „uvertura” Carlo Canna.

De altfel, Canna a fost o adevarata revelatie, conducand cu inteligenta jocul echipei.

Evolutia sa de la Paris a aratat ca poseda calitatile necesare pentru a deveni un mijlocas la deschidere de talie internationala. Ramane, insa, de vazut daca tanarul Canna va deveni „uvertura” pe care rugby-ul italian o asteapta tocmai de la retragerea lui Diego Dominguez.

In orice caz, Edoardo Gori si Carlo Canna au demonstrat ca alcatuiesc o pereche de mijlocasi care poate juca un rol important in progresul de ansamblu al selectionatei italiene.

Un alt jucator care, dupa parerea mea, s-a evidentiat in meciul de la Paris, a fost Michele Campagnaro.

Tanarul centru de la Exeter a confirmat progresul sau constant din ultimii doi ani (traseul sau de la Treviso la Exeter este edificator in acest sens) si cred ca, de-acum inainte, el va fi unul dintre titularii de baza ai selectionatei tarii sale.

Patrunderile sale din minutele 34 si 39 ar fi trebuit sa se incheie cu incercari, la ultima faza doar placajul disperat al lui Gael Fickou prevenind inscrierea eseului.

Deasupra tuturor „Azzuri”-lor, insa, s-a ridicat capitanul echipei, Sergio Parisse.

In mod paradoxal, una dintre problemele Italiei este ca Parisse este cel care este evidentiatin mai toate meciurile formatiei salegratie evolutiilor de mare clasa.

Ori, cand un jucator este laudat atat de des, asa cum este cazul lui Parisse, alaturi de cuvenita si meritata recunoastere a valorii sale individuale se ridica, totusi, un mic semn de interbare in privinta fortei colective a echipei.

In meciul de la Paris, Sergio Parisse a depus un efort impresionant, dominand prin prezenta sa aproape fiecare faza construita de italieni, realizand o performanta de-a dreptul exceptionala.

Sarjele sale ofensive, placajele, jocul la sol, prezenta in teren, modul in care si-a condus echipa, toate acestea au dovedit clasa incontestabila a Numarului 8 italian.

Daca el ar fi reusit si dropgol-ul din ultimele secunde al partidei, atunci triumful sau ar fi fost absolut. Cand o „inchidere” incearca un dropgol, gandurile ne duc, aproape in mod automat, la marele Zinzan Brooke si faimosul sau drop gol (marcat din plin fuleu!) din meciul cu Anglia, de la Cupa Mondial din 1995. Parisse a ratat complet drop-ul sau, dar ratarea nu diminueaza cu nimic exceptionala sa evolutie din acest meci.

De cealalta parte, francezii pot fi multumiti de rezultat; nu, insa, si de maniera de joc.

Amprenta lui Guy Noves s-a simtit imediat, „Cocosii” jucand deschis, combinativ, cu actiuni purtate de pe o aripa pe cealalta.

Daca in perioada in care Phillipe Saint-Andre existau anumite restrictii tactice in privinta jocului deschis, acest prim meci international din noua „era Noves” a aratat ca cele mai multe au fost ridicate.

Debutantul Jonathan Danty, solid (1,81, 94Kg) dar rapid si penetrant, cu schimbari de picior inselatoare si greu de anticipat poate deveni centrul in jurul caruia Noves va putea construi – evident, daca acesta este scopul sau – o linie de treisferturi cu adevarat „Made in France”.

Danty este puternic dar, in acelasi timp, poseda o viteza de reactie si finete care ii lipseau in totalitate lui Mathieu Bastareaud.

Un alt castig pare a fi Jules Plisson gratie, inainte de toate, sigurantei dovedite in momentul transformarilor. Cvasi-absent in prima repriza, el a fost mult mai prezent dupa pauza, preluand, cu succes de la Sebastien Bezy sarcina transformeur-ului, el reusind transformarea loviturii de pedeapsa de la 50 de metri care a adus victoria echipei sale.

Este adevarat ca francezii au jucat deschis, dar afirmatia trebuie nuantata: ei au aplicat acest stil de joc atata vreme cat au fost in avantaj si au reusit sa depaseasca defensiva italiana.

Atunci, insa, cand s-au simtit in pericol, mai ales in ultimul sfert de ora al meciului, au „inchis” jocul, temperandu-si in mod vadit intentiile ofensive.

A fost, probabil, o reactie normala a unei echipe in tranzitie si aflata mai degraba in cautarea unei noi identitati decat in incercarea de a regasi o identitate pierduta.

In orice cas va fi extrem de interesant de urmarit cum se va prezenta in continuare echipa condusa de Guy Noves.

Scotia-Anglia 9-15 (6-7).

Ca si Noves, Eddie Jones a pasit cu dreptul in noua sa functie, Anglia invingand Scotia la Edinburgh.

A fost un meci de mare lupta, in care superioritatea fizica a englezilor si organizarea defensiva au constituit factorii decisivi care au inclinat victoria in favoarea lor.

Scotienii au cautat sa foloseasca mobilitatea inaintarii si viteza treisferturilor pentru a „sparge” fortificatia adversa, dar toate incercarile lor s-au dovedit a fi zadarnice. Apararea oaspetilor a fost impenetrabila, punctele gazdelor fiind obtinute doar din lovituri de pedeapsa. Nu cred ca scotienii au creat vreo faza de eseu care sa fi amenintat, in mod real, butul oaspetilor. Iar aceasta situatie a fost cu atat mai frustranta pentru gazde cu cat ele au dominat, in general, jocul la sol, John Hardie fiind, probabil, cel mai eficient in zona de „breakdown”.

In tabara engleza, trei au fost jucatori care au iesit in evidenta : Dylan Hartley, James Haskell si Billy Vunipola.

Capitanul Hartley si-a pastrat cumpatul fiind foarte disciplinat, in timp ce taloneur-ul Hartley a avut o evolutie ireprosabila in privinta lansarilor in tuse. Tusa englezilor a functionat perfect, iar Hartley a avut un merit principal in aceasta reusita.

James Haskell s-a evidentiat, mai ales, in defensiva, in timp ce Billy Vunipola (1,88, 125 Kg) a fost foarte eficient prin sarjele sale greu de stavilit de apararea scotiana. Faptul ca, in ciuda efortului depus, nu a fost inlocuit reflecta increderea pe care Eddie Jones o are in „inchiderea” sa.

Victoria oaspetilor nu a avut nimic spectaculos, dar o echipa care suferise un dezastru de amploarea celui suferit de englezi la Cupa Mondiala, nu de o performanta spectaculoasa avea nevoie, ci de o victorie cu orice pret.

A fost o victorie „pragmatica” asa cum foarte bine a caracterizat-o chiar Eddie Jones.

In rest, meciul de pe Murrayfield va pune, din nou, in discutie subiectul George Ford-Owen Farrell.

Cine este cel mai potrivit pentru postul de mijlocas la deschidere?

In meciul cu Scotia, George Ford a avut o evolutie mediocra, in timp ce Owen Farrell s-a descurcat onorabil pe postul de centru.

In situatia in care se afla, insa, Anglia are nevoie de mult mai mult decat atat.

Ii va acorda Eddie Jones o alta sansa lui Ford in meciul cu Italia de sambata viitoare?

Irlanda-Tara Galilor 16-16 (13-10).

Iata un rezultat de egalitate care nu a multumit niciuna dintre cele doua echipe.

Sigur ca fiecare dintre formatii pastreaza sansa de a castiga Turneul, dar, dupa un egal, ele nu mai pot realiza nici „the Grand Slam” si nici „the Triple Crown”.

De multe ori, o egalitate se simte ca o infrangere si cred ca aceasta afirmatie se potriveste meciului de la Dublin.

Irlanda a condus cu 13-0 dupa jumatate de ora, Tara Galilor a revenit si a preluat conducerea, 16-13, cu cateva minute inainte de final, pentru ca Johnny Sexton sa transforme o lovitura de pedeapsa aducand egalitatea pe tabela de scor.

Principala caracteristica a acestui meci a fost inclestarea angajamentului fizic dublata, insa, de pronuntate intentii ofensive.

Sarje vijelioase blocate de placaje pe masura, centrii transformati mai mult in aparatori decat in atacanti – asa cum a fost cazul lui Jamie Roberts – inclestari aprige ale gramezilor, iata imaginea generala a partidei de pe Aviva Stadium..

Faptul ca intr-un meci care a etalat o apreciabila dorinta de a ataca s-au marcat doar doua eseuri reflecta remarcabila eficacitatea apararilor celor doua echipe.

Aceasta prima etapa a Turneului 2016 a dat nastere unor lupte indarjite, lipsite, insa, de spectaculozitate.

Sa speram, insa, ca etapele viitoare vor oferi mai mult decat atat inclestarea gramezilor si ciocnirile brutale ale liniilor de treisferturi.

Eugen Cionga (Toronto)

2,490 total views, 2 views today

Ti-a placut acest articol? Distribuie-l!

Leave A Response