Thursday 04th June 2020,
Federatia Romana de Rugby

Despre rugby, de dincolo de Atlantic… Sub cerul cenusiu al rugbyului european

11 martie 2016 6 NATIONS
Despre rugby, de dincolo de Atlantic... Sub cerul cenusiu al rugbyului european.

Am trecut, deja, de jumatatea competitiei, dar aceasta editie a Turneului celor VI Natiuni va continua sa fie privita, pana la sfarsit, prin prisma Cupei Mondiale de anul trecut.

Dezastrul Angliei, anihilarea Frantei de catre All Blacks si prezenta celor patru echipe din Emisfera sudica in semifinalele competitiei, toate acestea sunt realitati care nu pot fi uitate prea usor de natiunile europene. Cupa Mondiala a fost un veritabil Waterloo (mai ales pentru englezi…ce ironie, nu-i asa?!) al rugbyului european, invins de alianta celor patru natiuni din Sud.

Turneul celor V Natiuni, devenit din 2000, al celor VI Natiuni, a fost si este cea mai mai importanta competitie a emisferei nordice si, in acelasi timp, cel mai important criteriu de evaluare a nivelului rugbyului de pe batranul continent.

Asadar, ce se poate spune, acum, dupa desfasurarea primelor trei etape ale Turneului?

Fara a dramatiza situatia si fara a minimaliza efortul echipelor participante, raspunsul onest ar fi: nimic deosebit.
Au fost meciuri echilibrate, inclestari aprige – ceea ce este normal si de asteptat pentru ca rugbyul este un sport de contact si de lupta – dar niciuna dintre selectionate nu a reusit sa impresioneze.

Cu foarte mare indulgenta se poate afirma ca au existat cateva – foarte rare – momente (faze?) bune, nivelul general fiind, insa, absolut mediocru.

Si acum sa zabovim cateva clipe asupra celor sase echipe.

Cu toate ca Anglia si Franta sunt echipele „grele” ale Europei, imi permit sa incep, insa, cu Scotia.

Scotia

In ciuda faptului ca a pierdut primele doua partide, in fata Angliei si Tarii Galilor, cred ca Scotia a fost singura echipa care a raspandit, cat de cat, o raza de lumina prin negura deasa a mediocritatii care invaluie aceasta editie a Turneului.

In cea de-a treia etapa, Stuart Hogg si ai sai au invins Italia, la Roma, intrerupand astfel seria celor noua esecuri consecutive din cadrul Turneului.

Ceea ce trebuie scos in evidenta este faptul ca sub conducerea neo-zeelandezului Vern Cotter, scotienii au realizat un progres substantial, etaland un joc deschis, caracterizat printr-o energie ofensiva pe care nu am regasit-o la niciuna dintre celelalte formatii.

Marele pas inainte a fost facut la nivelul gramezii, considerata pana nu demult a fi „ calcaiul lui Ahile” al echipei.
Intarirea acestui compartiment a constituit una dintre prioritatile lui Cotter care, in scurt timp, a pus pe picioare o gramada solida gratie combinatiei liniilor intai si a doua.

„The tight five” sau „le cinq de devant” – in varianta engleza si cea franceza – in formula Alastair Dickinson-Ross Ford-WP Nel in linia intai si, respectiv, Richie Gray si Jonny Gray, in linia a doua, alcatuiesc o combinatie puternica care confera coeziune si stabilitate gramezii.

In fiecare dintre cele trei meciuri de pana acum – meciuri in care au infruntat gramezile considerate a fi cele mai puternice de pe continent – scotienii au facut fata cu brio, confirmand progresul inregistrat la nivelul gramezii.
Problema lor incepe atunci cand titularii amintiti mai sus trebuie inlocuiti, gramada pierzandu-si atunci stabilitatea si devenind vulnerabila.

In aceste conditii, nu este de mirare ca Vern Cotter incearca sa faca schimbarile cat mai tarziu posibil in cursul meciului si este interesant de observat ca, de exemplu, Willem Petrus (WP) Nel, sud-africanul naturalizat scotian, care evolueaza pe postul de pilier dreapta – o pozitie cruciala in configuratia gramezii – a jucat 80 de minute cu Tara Galilor. Acelasi lucru s-ar fi intamplat, probabil, si in meciul cu Italia, daca Nel nu ar fi primit cartonasul galben in minutul 75.

Progresul inaintarii este completat de linia a treia din randul careia au excelat cei doi flankeri, neo-zeelandezul John Hardie si John Barclay – revenit in Turneu dupa o pauza de patru ani! – care s-au dovedit extrem de eficienti atat in zona de breakdown, cat si in joc deschis.

Amandoi sunt purtatori ai tricoului cu numarul 7, dar Cotter l-a mutat pe Barclay pe partea inchisa a gramezii. Mutare foarte inspirata, de altfel, deoarece John Barclay s-a dovedit a fi unul dintre cei mai buni jucatori ai formatiei sale.

In privinta liniei de treisferturi, doi sunt jucatorii care, dupa parerea mea, s-au impus in mod deosebit: Stuart Hogg si Greig Laidlaw.

Hogg este, fara indoiala, unul dintre cei mai in forma fundasi din rugbyul european, el posedand un remarcabil fler ofensiv pe care l-a etalat, din plin, in toate meciurile de pana acum.

Impreuna cu Finn Russell, Laidlaw alcatuieste – cel putin aceasta este impresia mea de pana acum – o pereche de mijlocasi solida si creativa, care stie sa serveasca stilul ofensiv, bazat pe mobilitatea inaintasilor si viteza treisferturilor.

Greig Laidlaw interpreteaza un rol preponderent, el amintindu-mi, prin prezenta si prestanta sa in sanul echipei, de „micul mare general” Agustin Pichot.

Cu tot progresul demonstrat, Scotia a fost invinsa, insa, de Anglia si Tara Galilor in doua meciuri foarte echilibrate.
Aflati, inca, intr-un proces de omogenizare si maturizare, scotienii joaca de la egal la egal timp de 60-70 de minute, dupa care nu mai pot tine pasul, cedand, mai ales din punct de vedere fizic.

Echipei „Ciulinului” ii lipseste, deocamdata, acel „killer instinct” care i-ar ingadui sa castige meciurile stranse, pe muchie de cutit, asa cum au fost cele cu Anglia si Tara Galilor.

Si totusi, ceea ce este de admirat la scotieni, este ambitia lor de a dezvolta si cultiva – in ciuda meciurilor stranse si a infrangerilor la limita – un anumit stil de joc, deschis, fluid, caracterizat printr-o remarcabila energie ofensiva.

Franta

De-a lungul anilor, Franta a fost privita de restul Planetei Ovale ca o enigma; o enigma invaluita fie in aura unor splendide demonstratii de fantezie si creativitate, fie in vesmantul ponosit, prafuit, al unor evolutii palide, fara culoare.

In era rugbyului profesionist, si mai ales in ultimii patru ani, celebrul „French flair” s-a ofilit, iar enigma si-a pierdut aura de imprevizibilitate, transformandu-se, incet-incet, in actiuni care au devenit, din ce in ce mai mult, previzibile.
Sosirea lui Guy Noves a generat sperante legitime ca „Les Coqs” vor porni pe un cu totul alt drum ca pana acum, in cautarea gloriei de altadata.

De la bun inceput s-a vazut ca fostul antrenor de la Toulouse vrea sa imprime o schimbare de stil, renuntand, spre exemplu, la „buldozerul” Mathieu Bastareaud si la puternicul fundas – sud-african de origine – Scott Spedding.
Dupa cum se stie, francezii au castigat primele doua meciuri, 23-21 cu Italia si 10-9 cu Irlanda, dar au pierdut la Cardiff, 10-19.

Un debut ezitant, marcat de evolutia modesta din meciul cu Italia, meci pe care l-ar fi putut pierde cu usurinta daca Sergio Parisse nu ar fi ratat dropgolul din ultimele secunde al partidei.

In partida urmatoare, dominata, majoritatea timpului, de Irlanda, Franta a reusit sa smulga victoria in extremis gratie efortului gramezii din cea de –a doua repriza si eseului lui Medard.

La Cardiff, insa, ei au pierdut intr-un meci anost, nespectaculos, caracterizat de o lupta surda si de rigoarea defensiva a celor doua echipe.

Si totusi, mi se pare limpede faptul ca sub conducerea lui Noves, echipa Frantei incearca sa joace altceva decat pana acum.

Nu trebuie, insa, sa ne asteptam la miracole si focuri de artificii.

De-a lungul anilor petrecuti la Toulouse, Guy Noves a construit, cu rabdare si meticulozitate, o echipa formidabila, cu un stil de joc elegant, incantator, dar nu trebuie sa uitam ca el este un antrenor foarte metodic.

In primul rand, pentru a repeta „experienta Toulouse”, Noves are nevoie sa aiba o gramada puternica capabila sa furnizeze liniei de treisferturi baloane „curate” si de calitate.

In momentul de fata, gramada francezilor nu are capacitatea de a domina cu autoritatea necesara pentru a oferi liniei de treisferturi prilejul de a etala jocul variat, combinativ pe care Noves si-l doreste.

Pe de alta parte, se pune intrebarea daca linia de treisferturi poseda, la ora actuala, jucatorii capabili sa puna in aplicare un asemenea stil de joc?

Jonathan Danty, noul centru lansat de Noves, a aratat calitati promitatoare in meciul cu Irlanda, dar a avut o evolutie stearsa in partidele cu Irlanda si Tara Galilor.

Aripa Virimi Vakatawa pare sa se fi integrat mai bine decat compatriotul sau Noa Nakaitaci, etaland calitatile naturale ale rugbyului fijian, dar, pentru moment, nu mai mult decat atat.

In absenta lui Wesley Fofana, doar Maxime Medard – ale carui „favorite” ii confera aerul unei aparitii romantice din alta epoca – a amintit ca finetea si talentul „troacarilor” exista, inca, in Hexagon.

Este interesant de urmarit daca Guy Noves va reusi sa ridice, in mod treptat, combinatia „inaintare-treisferturi” la nivelul atins in zilele de glorie ale echipei sale de club din Toulouse.

Anglia

Invingand Scotia, Italia si Irlanda, Anglia este neinvinsa dupa trei etape, ramand singura in cursa pentru castigarea Marelui Slem.

Evident, cele trei victorii reprezinta un start excelent atat pentru Eddie Jones, primul antrenor strain care conduce echipa Angliei, cat si pentru jucatorii englezii care au suferit crunta umilinta de la Cupa Mondiala.

Antrenorul australian si-a inceput mandatul intr-un spirit conservator, necautand sa faca schimbari spectaculoase care ar fi putut deveni riscante de-a lungul Turneului.

El l-a mentinut titular chiar si pe Chris Robshaw, neinspiratul capitan al nefastei campanii de anul trecut, mutandu-l, este adevarat, de pe partea dreapta a gramezii pe cea stanga.

De fapt, Eddie Jones a incercat sa revina la stilul traditional al rugbyului englez; adica, o gramada „grea” care sa isi uzeze adversara directa in momentele fixe (gramada ordonata si tuse) si o linie de treisferturi care sa beneficieze de baloanele castigate de inaintasi.

Atentia acordata gramezii este subliniata de rolul pe care Billy Vunipola (1,88m, 126 Kg) il indeplineste in tactica de joc preconizata de Jones.

Evoluand pe postul de „inchidere” , Vunipola este folosit, datorita gabaritului sau, ca un veritabil „berbec de asalt” care sa izbeasca necontenit in zidul defensiv al adversarilor.

Dupa meciul cu Irlanda, presa engleza a fost entuziasmata de evolutia tanarului Vunipola, laudand sarjele sale si metri castigati in asaltul sau asupra apararii irlandeze ( mai exact, 94 de metri cu balonul in mana).

In mod evident, Billy Vunipola este un jucator care nu poate fi oprit foarte usor, si atata vreme cat va avansa prin sarjele sale, el va constitui un instrument important in planul tactic al antrenorului sau.

Sigur, eficienta sarjelor sale va depinde si de modul in care apararile adverse vor stii cum sa diminueze impactul provocat de „inchiderea” engleza. El s-a evidentiat in meciul cu Irlanda deoarece adversarii sai au incercat, mai mereu, sa-i blocheze inaintarea in timpul sarjelor si nu sa-l placheze jos, la picioare.

Billy Vunipola este un jucator foarte puternic, dar sarjele sale nu rezolva si nu vor rezolva, cred eu, ecuatia stilului de joc al echipei engleze.

Am mentionat ca Jones nu a facut schimbari spectaculoase, dar intentiile sale de a inlocui cativa dintre veterani este intarita de faptul ca a introdus, treptat, cativa jucatori tineri: pilier-ul Paul Hill (21 ani, 1,88m, 117 Kg), linia a doua Maro Itoje (21 ani, 1,95m, 116 Kg), flankerul Jack Clifford (23 ani, 1,93m, 117 Kg), centrul Elliot Daly (23 ani, 1,84m, 92 Kg) sunt patru jucatori care fac parte, mai mult ca sigur, din planurile de viitor ale antrenorului australian.

Anglia nu a aratat nimic spectaculos, dar cele trei victorii consecutive au avut darul de a readuce increderea in tabara engleza demonstrand ca, cel putin pana acum, fostul antrenor al „Wallabies” este capabil sa readuca succesul pe malurile Tamisei.

Sansele de a realiza un „Grand Slam” sunt intacte, Anglia avand potentialul de a invinge Tara Galilor si Franta.
Daca va reusi si in ce maniera, aceasta ramane de vazut.

In acest moment, insa, ceea ce conteaza pentru englezi este victoria si nu maniera, asa incat un Grand Slam ar fi o performanta excelenta pentru jucatori si un debut de vis pentru Eddie Jones.

Tara Galilor

Galezii sunt si ei neinvinsi, dar meciul egal cu Irlanda i-a impiedicat sa mai viseze la realizarea Marelui Slem.
Sam Warburton si colegii sai au invins Scotia (un meci pe care ar fi putut la fel de bine sa il piarda daca eseul lui Gareth Davies nu ar fi fost acordat) si Franta, dar evolutiile lor se inscriu in mediocritatea generala a Turneului.
Aceasta este o observatie facuta privind din punctul de vedere al spectatorului, pentru ca meciul Tara Galilor-Franta a fost un meci, in general, de un nivel modest.

In acelasi timp, insa, privind din punctul de vedere al jucatorilor galezi, sa invingi Franta pentru a cincea oara nu este un lucru deloc simplu.

Dar pentru Warren Gatland si echipa sa, nu observatiile presei conteaza, ci rezultatul din teren.

In ciuda lipsei de spectaculozitate partida cu Franta a scos in evidenta un aspect incurajator in perspectiva „ciocnirii” cu Anglia de sambata viitoare, si anume: organizarea defensiva.

In cea de-a doua repriza, gazdele au rezistat eroic in fata unui asalt prelungit al oaspetilor care, minute in sir, au exercitat o presiune enorma.

De o asemenea defensiva vor avea nevoie galezii in meciul cu Anglia, sambata viitoare, pe Twickenham.

Irlanda

Mai mult decat oricare dintre echipele participante, Irlanda traieste, probabil, in aceasta editie a Turneului, cea mai mare deziluzie.

Este, de fapt, o continuare a deceptiei imense suferite la Cupa Mondiala, dupa infrangerea in fata Argentinei.
In pofida mediocritatii generale, Franta, Anglia, Scotia, Tara Galilor au aratat, fiecare in felul sau, ca au reusit sa imbunatateasca, pe ici pe colo, cate ceva.

In schimb, Irlanda s–a aratat a fi in declin.

Desigur, accidentarile lui Sean O’Brien, Peter O’Mahoney, Iain Henderson, Cian Healy, retragerea lui Paul O’Connell constituie factori care au influentat, intr-o oarecare masura, jocul echipei.

Nu incape indoiala ca retragerea unui jucator de talia lui O’Connell a lasat un gol in gramada irlandeza, iar accidentarile unor jucatori de valoare conteaza foarte mult; acesti factori, insa, nu pot explica, in totalitate, comportarea slaba a echipei.

Gramada a suferit in momentele fixe, iar linia de treisferturi nu a mai etalat acea forta de penetrare, energie ofensiva si agresivitatea din urma cu doi-trei ani.

Noul centru Stuart McCloskey a avut un debut promitator si cred ca Joe Schmidt il va mentine alaturi de Robbie Henshaw, pentru meciurile urmatoare, cu Italia si Scotia.

In meciurile de pana acum selectionata Irlandei a parut ca o echipa sleita, lipsita de coerenta, comitand greseli in fazele decisive, incapabila sa execute in teren planul tactic stabilit, incercand din rasputeri sa tina pasul cu adversarele sale.

Dupa parerea mea, maniera in care a jucat in primele trei etape ale Turneului a aratat ca Irlanda nu a reusit sa depaseasca „socul Argentina” din sferturile de finala ale Cupei Mondiale.

S-ar putea, deci, ca infrangerea in fata „Pumelor” sa nu fi fost doar o intamplare. Ci, mai mult decat atat, si ma refer la necesitatea unor schimbari.

Natura acestor schimbari (daca ele sunt, intr-adevar necesare) – de generatii,? de tactica? – nu poate fi evaluta de nimeni altcineva decat de antrenorii echipei.

Italia

Dupa un inceput promitator – infrangere la limita, la Paris – Italia a pierdut si meciurile cu Anglia si Scotia.
Privind prin prisma infrangerilor suferite in fata Angliei (9-40) si Scotiei (20-36), meciul strans de la Paris pare sa fi fost un simplu foc de paie. Daca a fost sau nu vorba de asa ceva, doar Sergio Parisse si colegii sai stiu.

Comportarea italienilor in meciul de la Paris merita sa fie salutata; in acelasi timp, insa, exista indoiala ca evolutia lor a fost inlesnita, intr-o anumita masura, de evolutia ezitanta, mediocra, a francezilor.

Dupa cum au decurs lucrurile pana acum, s-ar parea ca Italia nu va reusi nici in acest an sa faca pasul cel mare pentru a-si ocupa locul alaturi de „greii” rugbyului european.

Spre deosebire de alti ani, in actuala editie a competitiei gramada italiana s-a aratat a fi intr-un accentuat declin.
Lipsita de forta si autoritatea gramezii, echipa Italiei a luptat, s-a zbatut, dar nu a reusit prea mult.

Realitatea este ca de la includerea in Turneul celor VI Natiuni, in 2000, Italia a fost si inca este privita ca veriga slaba a competitiei.

Desigur, italienii au invins, de-a lungul anilor, toate celelalte participante, cu exceptia Angliei, dar in pofida acestor succese izolate, ei nu au putut atinge nivelul valoric al acestor echipe.

In toata aceasta perioada, „azzurii” au avut individualitati remarcabile precum Diego Dominguez, Marco Bergamasco, Alessandro Troncon, Martin Castrogiovanni si, evident, Sergio Parisse.

Niciodata insa nu au reusit sa transforme, pe deplin, valoarea individualitatilor in forta colectiva care sa le ingaduie sa obtina statutul pe care il au Anglia, Scotia, Tara Galilor, Irlanda si Franta.

In 2000, atunci cand a fost inclusa in Turneu, speranta era ca Italia sa devina Argentina Europei.

Iata, insa, ca in timp ce Argentina a progresat, in mod constant, marsaluind, cu mare succes, prin Cupa Mondiala din 2007 (si apoi 2015) pana la a fi primita in Turneul celor Patru Natiuni al Emisferei sudice, Italia a ramas cam pe loc, cautandu-si, inca, locul in „lojele” rugbyului european.

Mai sunt insa de disputat doua etape si sa speram ca ele vor oferi – in planul calitatii si spectaculozitatii – mult mai mult decat primele trei etape.

Vom asista, oare, la un „Grand Slam” al Angliei? La o noua victore a Tarii Galilor pe Twickenham? La un reviriment al Frantei? Sau la un finis in forta al Scotiei?

Indiferent de cum se vor desfasura ultimele meciuri, nu cred ca ele vor putea sterge gustul amar al spectatorilor si impresia generala ca mediocritatea actualei editii a Turneului a confirmat (cel putin pana in acest moment), rezultatele Cupei Mondiale.

Eugen Cionga (Toronto)

FOTO: Brendan Moran/Sportfile

1,923 total views, 2 views today

Ti-a placut acest articol? Distribuie-l!

Leave A Response