Saturday 25th May 2019,
Federatia Romana de Rugby

Despre rugby, de dincolo de Atlantic…Turneul celor VI Natiuni 2016: Anglia a castigat Marele Slem

Anglia a castigat Marele Slem.

Asadar, Anglia a invins Franta, la Paris, 31-21 (17-12), reusind, astfel, sa realizeze ″The Gand Slam″!

Fara indoiala, castigarea Marelui Slem reprezinta pentru rugby-ul englez, in general, si pentru jucatorii echipei nationale, in particular, un moment de imensa satisfactie.

Pentru jucatori, mai ales, triumful din Turneul celor VI Natiuni este un moment de redobandire a increderii pierdute in octombrie trecut si o reabilitare dupa umilinta suferita la Cupa Mondiala.

Satisfactia enorma este generata si de faptul ca succesul de anul acesta a fost realizat, practic, de aceeasi jucatori (cu exceptia lui Maro Itoje, neselectionat in 2015, si George Kruis, foarte putin folosit in meciurile de la World Cup) care au fost responsabili pentru dezastrul de anul trecut.

In aceste momente, pentru englezi nu conteaza prea mult ideea ca aceasta editie a Turneului s-a caracterizat printr-o mediocritate nemaiantalnita de multa vreme.

Pentru Dylan Hartley et co., un Mare Slem este un Mare Slem indiferent de calitatea editiei respective.

Prin urmare, Anglia a castigat „The Grand Slam”, este campioana Europei si, in lumina profundei deceptii de la World Cup, merita sa savureze, din plin, aceasta izbanda.

In ce masura apropie acest Mare Slem, Anglia, de nivelul atins de echipele Emisferei Sudice, aceasta este o intrebare care va primi raspunsurile potrivite in timpul turneelor din vara si din toamna.

Pana atunci, insa, sa recunoastem ca pentru Eddie Jones, castigarea Turneului constituie un debut remarcabil si poate marca, in acelasi timp, inceputul constructiei (sau consolidarii?) unei echipe care sa atace, cu sanse reale, editia viitoare a Cupei Mondiale.

De altfel, acesta este motivul pentru care Federatia engleza a incalcat traditia si a angajat cel dintai antrenor strain (si un rival australian, pe deasupra!) din istoria rugby-ului englez: formarea unei echipe puternice, capabile sa castige, pentru a doua oara, trofeul William Webb Ellis.

Odata trecuta euforia victoriei, insa, antrenorii si jucatorii se vor gandi, cu luciditate si realism, ca, respectand succesul incununat de meciul de la Paris, trebuie acceptata ideea ca victoria lor a fost obtinuta, totusi,  intr-una dintre cele mai slabe editii ale Turneului.

Nu se poate spune ca in meciul de pe Stade de France,Anglia a terminat ″en beaute″. Departe de asa ceva, dar  ceea ce se poate afirma fara teama de a gresi este ca englezii auinvins, in mod meritat, controland, in general, jocul.

Marea diferenta dintre cele doua echipe a constat in faptul ca in timp ce englezii au amenintat butul gazdelor de fiecare data cand se aflau in „22”-ul advers, francezii nu au reusit sa produca aceeasi impresie atunci cand se aflau in zona defensiva a oaspetilor.

Si, ceea ce este cel mai important in aceasta comparatie, englezii au fost capabili sa concretizeze ocaziile avute, inscriind trei eseuri, in timp ce „Cocosii” nu au reusit sa marcheze niciun eseu, toate cele 21 de puncte fiind inscrise din lovituri de pedeapsa.

In repriza intai, francezii au jucat destul de bine, au depasit linia avantajului de cateva ori (cred ca de sase ori) dar nu au reusit sa fructifice  niciuna dintre fazele favorabile, pierzand prea usor posesia balonului.

Spre exemplu, in minutul 16, Scott Spedding, lansat intr-o cursa impetuoasa pe aripa dreapta, a ales, in mod neinspirat, optiunea unei lovituri de urmarire in loc sa-i paseze lui Wesley Fofana care era demarcat in stanga sa.

In plus, apararea franceze a comis erori decisive, eseul marcat de Danny Care fiind dovada cea mai elocventa. „Demi”-ul englez a tasnit pe langa o aglomerare, si, fara sa fie jenat de niciun adversar, a sprintat nestingherit pana in but.

O asemenea neglijenta ridica un semn de intrebare in privinta plasamentului si atentiei liniei a treia care in faza respectiva a fost, pur si simplu, absenta.

Prima repriza a fost de un bun nivel tehnic, cu un joc cursiv, in primele 30 deminute inregistrandu-se o singura gramada ordonata.

Ritm, intensitate, joc in viteza, iata atributele principale ale acestei reprize.

Anglia a marcat doua eseuri, cel de-al doilea, care l-a avut ca autor pe Dan Cole, a fost inscris cu o oarecare usurinta(nu ca in faza eseului lui Care) surprinzatoare, totusi, pentru o partida de asemenea anvergura.

In schimb, al treilea eseu marcat de Anthony Watson – una dintre cele mai placute surprize ale Turneului –  a fost rezultatul unei excelente lovituri de urmarire a lui Ben Youngs, concretizata de tanara aripa a echipei din Bath.

In cea de-a doua repriza, intensitatea a scazut, tusa francezilor a incetat, practic, sa mai functioneze normal, ei pierzand baloane importante pe repunerea proprie in cateva faze promitatoare.

Ineficienta in margine i-a lipsit de posibilitatea de a pastra posesia balonului si, in mod logic, de a construi faze de atac gratie carora ar fi putut exercita o presiune ridicata asupra defensivei engleze.

In concluzie, Anglia nu facut deloc un meci mare la Paris, dar s-a dovedit a fi o echipa mult mai omogena, in timp ce Franta a aparut ca o echipa aflata, inca, in cautarea unui stil de joc.

Impresia mea este ca echipa Frantei se afla intr-o perioada de tranzitie de la stilul de joc impus de Phillipe Saint-Andre la cel pe care vrea sa il cultive Guy Noves.

Tranzitia este lenta, presarata cu poticneli, ceea ce a constituit o expresie a nivelului redus al coeziunii echipei.

In mod cert, Franta poseda individualitati (capitanul Guilhem Guirado, pilierii Rabah Slimani si Eddie Ben Arous, ″demi″-ul Maxime Machenaud, Gael Fickou, Maxime Medard, Wesley Fofana, Virimi Vakatawa), dar ii lipseste, deocamdata, forta colectiva.

Intrebarea dificila care se pune ar fi urmatoarea: in ce masura va reusi Guy Noves sa gaseasca liantul potrivit pentru a conferi acestei echipe echilibrul si coeziunea de care a dus atata lipsa in aceasta editie a Turneului?

In ceea ce il priveste pe Eddie Jones, nu putea exista un debut mai reusit decat acesta.

Castigarea Marelui Slem reprezina un succes personal, justificand increderea acordata de Federatia engleza si reducand la tacere, cel putin pentru moment, pe cei mai aprigi critici ai sai care condamnasera, cu vehementa, anul trecut, numirea sa.

Desigur, Marele Slem este datator de sperante.

In acelasi timp, insa, nimeni nu poate determina, cu exactitate, ce reprezinta acest succes european pe scara valorilor impusa de Cupa Mondiala 2015.

In fiecare dintre meciurile disputate, Anglia s-a dovedit a fi mai putin mediocra decat adversara sa.

Prin urmare, recunoscand meritele acestei performante, se poate spune ca, totusi, greul de-abia acum incepe pentru echipa Angliei.

Eugen Cionga (Toronto)

FOTO: EPA/CHRISTOPHE PETIT TESSON

1,956 total views, 2 views today

Ti-a placut acest articol? Distribuie-l!

1 Comment

Leave A Response