Friday 15th November 2019,
Federatia Romana de Rugby

Despre rugby, de dincolo de Atlantic…Pana nu va fi prea tarziu…

Despre rugby, de dincolo de Atlantic...Pana nu va fi prea tarziu...

Titlul de mai sus nu cauta sa transmita nici o unda de fatalism si nici o critica invaluita la adresa Federatiei sau a cluburilor din tara.

Intentia acestui articol nu este aceea de a judeca, in vreun fel, sau de a emite sentinte in privinta situatiei juniorilor nostri.

Titlul de mai sus este scris, mai degraba, cu ingrijorare; cu ingrijorarea sincera a suporterului care a trait si urmarit – cateodata de aproape, alteori de departe – aventura rugby-ului romanesc de-a lungul anilor, cu bucurile si tristetile sale,si care constata, cu amaraciune, declinul semnificativ al juniorilor nostri.

Este limpede ca de cativa ani incoace, rugby-ul juvenil a pierdut teren la nivel international, si, din pacate, pare sa piarda in continuare.

Fara a face o drama, imi ingadui sa afirm ca esecul de la Campionatul European U-18 a confirmat criza prin care trece rugby-ul la nivelul juniorilor.

Nu am avut ocazia sa urmaresc meciurile formatiei noastre si, prin urmare, nu imi permit sa comentez pe marginea manierei de joc a echipei.

Fara indoiala, insuccesul i-a marcat pe tinerii jucatori si pe antrenorii lor, ei purtand o anumita responsabilitate pentru evolutia nesatisfacatoare din Portugalia.

Respectand sentimentele celor angrenati in aceasta competitie, ceea ce estetrist este faptul ca acest esec reprezinta mai mult decat nereusita unei echipe; reprezinta, cred eu, esecul sistemului de pregatire a juniorilor.

Pana nu va fi prea tarziu, acest declin al juniorilor trebuie oprit.

Anul trecut, selectionata U-19 a pierdut finala Campiontului European fiind invinsa de Spania, ratand, astfel, sansa calificarii la World Rugby U-20.

Sigur, in lumina posibilitatilor si resurselor reale ale rugby-ului nostru, calificarea in finala poate fi considerata, in sine, ca satisfacatoare; dar rugby-ul romanesc are nevoie de mult mai mult decat de o finala pierduta in fata Spaniei.

Insuccesele in serie inregistrate in ultimii ani,  arata problemele serioase cu care se confrunta rugby-ul romanesc la acest nivel.

Nu posed o statistica exacta a performantelor juniorilor, dar, daca am incerca sa facem un bilant al ultimilor 20 de ani, se constata ca, in general, pot fi identificate trei momente de varf:

Editiile Campionatului Mondial U-19 din 1996, din Italia, si din 2005, din Africa de Sud, precum si Campionatul Mondial U-20 din 2009, desfasurat in Kenya.

Trei momente majore insirate de-a lungul a 20 de ani – pe care care le-am apreciat si pretuit atunci si pe care le apreciem si pretuim si acum – este, totusi, cam putin, eleindicand o lipsa de coerenta si continuitate care a afectat si afecteaza sanatatea rugby-ului romanesc.

Aceste trei participari au constituit momente importante in existenta rugby-ului nostru si fiecare a permis lansarea unor tineri jucatori care au urmat cursul normal al evolutiei lor sportive, devenind, mai tarziu,  jucatori de baza ai Nationalei.

In special, editiile din 1996 si 2005 au avut un rol esential in aceasta privinta.

In 1996, a fost generatia lui Sorin Socol, Petre Mitu, Gabriel Brezoianu, Alexandru Manta, iar cea din 2005 i-a inclus pe Catalin Fercu, Florin Vlaicu, Mihaita Lazar, Mihai Macovei, Viorel Lucaci.

In ceea ce priveste echipa din 2009,” recolta” nu a fost tot atat de rodnica, din cate cunosc doar Madalin Lemnaru, Alexandru Tarus si Adrian Apostol au fost selectionati, in mod regulat, in lotul echipei nationale. Si, daca nu ma insel, alti cativa – Marian Drenceanu, Dorin Lazar, Valentin Mototolea, Andrei Florescu, Cristi Cornei, Cristian Munteanu – au reusit sa faca pasul catre SuperLiga CEC Bank, jucand la echipe din prima liga a tarii.

Din cate se observa, aportul selectionatelor de juniori ca principal furnizor al tinerilor jucatori capabili sa joace in Nationala a scazut pe masura trecerii anilor.

Alaturi de aceste trei evenimente, se cuvin amintite si evolutiile selectionatelor U18, din 2009, si a selectionatei U21, din 2008 si 2009. Meciul cu Georgia din finala disputata la Madrid – revenirea de la 0-17, cele trei eseuri ale aripei noastre George Catuna – constituie o amintire extrem de placuta, dar ele nu rezolva problemele de fond ale rugby-ului nostru.

Revenind in prezent, ingrijorator nu este doar faptul ca echipa U18 a terminat pe ultimul loc al competitiei gazduite de Portugalia.

Nu vreau sa dramatizez situatia, dar ceea ce mi se pare a fi o situatie extrem de serioasa, este faptul ca esecurile din ultimii ani sunt rezultatul subrezeniei si fragilitatii sistemului de formare al tinerilor jucatori.

De altfel, slabiciunea sistemului de juniori este punctul nevralgic si una dintre marile provocari cu care se confrunta, la ora actuala, rugby-ul romanesc.

Aceasta nu este o noutate, este o problema cronica a rugby-ului nostru cunoscuta de toata lumea, administratori, tehnicieni, suporteri.

Si stim cu totii ca o asemenea problema poate avea efecte profund negative asupra intregului edificiu al rugby-ului nostru.

Romania a avut un moment bun la Cupa Mondiala de anul trecut, iar acest moment trebuie mentinut si amplificat.

Echipa nationala de seniori este port-drapelul rugby-ului romanesc si in epoca actuala a profesionismului, o epoca caracterizata de divizarea stricta a esaloanelor valorice, ea este principalul (si, probabil, singurul) criteriu de evaluare care conteaza in ochii administratorilor rugby-ului mondial.

In functie de rezultatele echipei nationale, se stabilesc meciuri-test cu natiunile puternice, se stabilesc clasamente si ierarhii, iar pe baza acestora, se hotaraste si modul de distribuire al finantarii la nivel mondial.

Asadar, nu mai este nevoie sa subliniem importanta capitala de a avea o echipa nationala performanta si competitiva.

Dar, starea, capacitatea si forta unei echipe nationale depind, in mare masura, de conditia sistemului la nivelul juniorilor.

Juniorii de astazi sunt seniorii de maine – iata un truism care simbolizeaza esenta problemei cu care se confrunta, la aceasta ora, rugby-ul nostru.

O problema extrem de spinoasa si dificil de rezolvat.

Fara juniori de valoare nu poate exista o echipa de seniori de valoare.

Sigur, exista si alte metode de a incerca construirea unei echipe competitive.

Una dintre ele este folosirea jucatorilor naturalizati, o metoda care este, deja, aplicata in campionatul intern si la nivelul echipei nationale.

Parerea mea este ca aceasta metoda a ajutat foarte mult rugby-ul romanesc, observandu-se o anumita crestere valorica a campionatului intern.

Calea de a aduce jucatori din Emisfera sudica – cale deschisa, daca nu ma insel, de Farul Constanta – a condus la un progres clar, indeosebi al nivelului jocului pe treisferturi.

Aparitia „sudistilor” a constituit un fel de terapie de soc care a injectat un cu totul alt „ser” tehnic si tactic in organismul rugby-ului nostru.

Cel mai bun exemplu il constitutie Paula Kinikinilau a carui prezenta in echipa nationala  a ridicat, in mod indiscutabil, stacheta valorica in privinta jocului liniei de treisferturi.

Ramane de vazut in ce masura contactul cu cultura Emisferei Sudice va influenta sistemul de formare al juniorilor nostri; dar toti acesti jucatori sositi din Insulele Pacificului, Noua Zeelanda, Australia si Africa de Sud au ridicat nivelul competitiior interne avand o contributie care trebuie apreciata si remarcata.

Este foarte posibil ca, nu peste multa vreme, „Stejarii” sa alinieze o linie de treisferturi alcatuita, in intregime, din jucatori naturalizati.

Avand in vedere limitele cunoscute in ceea ce priveste resursele proprii, aceasta posibilitate ar ajuta, probabil in mod substantial, echipa noastra in lupta pentru calificarea la Cupa Mondiala din 2019.

Pe termen lung, insa, nu aceasta este solutia de care are nevoie rugby-ul romanesc pentru a-si crea si consolida o pozitie solida, de durata, pe harta Planetei Ovale.

Importul de jucatori va intarzia constructia unei baze interne solide care sa ofere conditiile normale realizarii procesului de formare a tinerilor jucatori.

Formarea juniorilor in sanul rugby-ului nostru trebuie sa reprezinte prioritatea de capatai in constructia unui fundament solid.

Si cand mentionez procesul de formare nu ma gandesc doar la jucatori, ci si la antrenori.

Fara tehnicieni de valoare nu se pot crea generatii de jucatori de valoare.

Rugby-ul este profesionist, dar, in cazul Romaniei profesionismul este concentrat  la varful piramidei celor cateva cluburi puternice, in timp ce baza se afla la nivelul juniorilor, in sfera rugby-ului amator.

In rezolvarea problemei rugby-ului juvenil, Romania nu trebuie sa copieze alte tari – si aceasta nu pentru ca nu „ne vindem tara” – ci pentru ca trebuie sa isi gaseasca propriul drum si propriile metode de a iesi din impas; si asta pentru simplul motiv ca situatia din fiecare tara este diferita si natura problemelor este diferita.

Rugby-ul nu ocupa un loc foarte important in universul sportiv al tarii si nu se poate spune ca se numara printre sporturile care sa atraga mii de tineri si zecide mii de spectatori pe stadioane. Si nici nu este unul dintre sporturile care sa fie cautat si rasfatat de sponsori generosi.

Prin urmare, nu cred ca solutia este aceea de a copia orbeste modele din alte tari.

Da, este bine sa studiem sistemele altor natiuni, ne putem inspira din experienta lor, putem folosi ajutorul specialistilor din alte tari, dar totul trebuie adaptat la conditiile rugby-ului nostru.

Romania nu este Japonia, acolo unde  se joaca rugby in peste 500 de universitati si care are o liga profesionista, sustinuta de unele dintre cele mai puternice companii din lume, in care evolueaza unii dintre  marii jucatori – chair daca trecuti de zenitul carierei – din Noua Zeelanda, Australia, Africa de Sud, Fiji, Samoa sau Tonga.

Romania nu este nici Georgia, care poseda – in afara unei remarcabile pasiuni pentru rugby – un miliardar ca Bidzina Ivanishvili – fost prim-ministru al tarii – care finanteaza din  propria sa avere aproape intreaga infrastructura a rugby-ului georgian.Rolul domnului Ivanishvili este unul crucial in dezvoltarea rugby-ului in tara sa, ceea ce l-a determinat pe Milton Haig, antrenorul neo-zeelandez al Georgiei, sa declare: „ Din punct de vedere al pregatirii de inalta performanta,  nimeni in lume nu are ceea ce avem noi [in Georgia]”.

Este o sansa enorma si un absolut privilegiu ca antrenorul unei echipe nationale din esalonul secund sa fie in pozitia de a face o asemenea declaratie!

Romania nu este nici Argentina care se poate lauda cu un sistem al rugby-ului amator foarte puternic ceea ce i-a ingaduit un progres continuu si –  extrem de important de scos in evidenta –  i-a ingaduit o tranzitie plina de succes de la amatorism la profesionism.

De la fiecare putem invata cate ceva care sa devina folositor intr-un proces de re-constructie.

Prin urmare, rugby-ul romanesc trebuie sa se adapteze realitatii din tara si sa caute propriile sale solutii in conditiile existente.

Sigur, este usor de spus si de scris, dar infinit mai greu de facut.

Intrebarea cheie este: care sunt solutiile potrivite?

Si mai departe:

Ce se poate face mai bine decat s-a facut pana acum?

Care sunt prioritatile si metodele strategiei de redresare a rugby-ului juvenil?

Exista o structura coerenta care sa permita implementarea eficienta a unei asemenea strategii?

Avem destui antrenori de juniori suficient de bine pregatiti pentru a conduce acest proces dificil?

Avem, oare, nevoie de ajutorul unor tehnicieni straini specializati in sistemele de pregatire si dezvoltare a juniorilor? Este posibil ca World Rugby sa ajute Romania, in mod specific, in aceasta privinta?

Pot fi atrasi unii dintre jucatorii din Emisfera Sudica sa ia parte, ca viitori antrenori, in acest proces de pregatire a juniorilor?

Evident, nu orice jucator care a venit din Sud devine, in mod automat, un antrenor de valoare.   S-ar putea, insa, sa existe printre ei unii care sa dovedeasca ca poseda calitatile necesare si sa fie interesati, in mod real, intr-o asemenea experienta.

Rezultatele mediocre din ultimii ani ale juniorilor indica o situatie dificila care aresi poate avea urmari din ce in ce mai adanci in ceea ce priveste progresul rugby-ului nostru.

Acest declin al juniorilor trebuie oprit.

Pana nu va fi, intr-adevar, prea tarziu.

Eugen Cionga (Toronto)

2,867 total views, 2 views today

Ti-a placut acest articol? Distribuie-l!

1 Comment

Leave A Response