Thursday 04th June 2020,
Federatia Romana de Rugby

Despre rugby, de dincolo de Atlantic…Cupa Campionilor: Saracens – cea mai buna echipa a Europei

Saracens – cea mai buna echipa a Europei.

Dupa Marele Slem al nationalei engleze in Turneul celor VI Natiuni, aceasta victorie  a „Sarazinilor” londonezi in finala Cupei Campionilor Europeni  (Saracens- Racing 92 Paris 21-9) – prima victorie a unei echipe din Insula din 2007, atunci cand Wasps a castigat Cupa Heineken – intareste dominatia autoritara a Angliei, in acest an, asupra rugby-ului european.

La Lyon, Saracens au invins pe Racing 92 intr-o maniera clara care nu a lasat niciun dubiu in privinta meritelor echipei invingatoare.

Clubul englez a inregistrat un adevarat mars triumfal in acest sezon castigand toate meciurile din cadrul competitiei europene. Iar victoria lor este cu atat mai pretioasa cu cat a fost obtinuta in Franta, in fata unei echipe franceze, dupa ce in urma cu doi ani fusesera invinsi de puternica selectionata „internationala” a celor din Toulon.

In privinta meciului, un aspect care mi se pare foarte interesant de scos in evidenta si care a avut, de altfel, o influenta semnificativa asupra desfasurarii partidei este urmatorul:

In timp ce Saracens a beneficiat de o pereche de mijlocasi in excelenta conditie fizica si care a jucat foarte eficient, nu acelasi lucru se poate spune despre Racing.

Spre ghinionul lor, francezii i-au pierdut pe ambii titulari, Maxime Machenaud si Dan Carter.

De la inceputul partidei a fost evident ca „uvertura” All Black nu se refacuse complet dupa accidentarile suferite in meciurile anterioare: pasa dificila in picioarele lui  Johannes Goosen, ratarea recuperarii unui balon inalt ceea ce a dus la pierderea posesiei, faptul ca nu a incercat transformarea  niciunei lovituri de pedeapsa (nici macar a loviturilor de picior in tusa), toate acestea au aratat ca Daniel Carter se afla departe de forma ceruta de o asemenea finala.

Antrenorii sai au sperat, probabil, ca prezenta sa  in teren – chiar si in aceasta conditie fizica precara – va ajuta echipa fie prin realizarea unui exceptional moment de „magie neagra”, fie mentinand treaza atentia adversarilor asupra sa si eliberand, in acest mod, in anumite faze, pe coechipierii sai de sub presiunea defensiva a englezilor.

Din pacate pentru marele  jucator si echipa sa, aceste sperante nu s-au realizat.

Dar cea mai mare lovitura primita de Racing a fost, dupa parerea mea, iesirea din joc a lui Maxime Machenaud.

„Demi”-ul echipei Frantei – unul dintre cei mai buni ai Europei, daca nu cel mai valoros la ora actuala –  a fost fortat sa paraseasca terenul, in minutul 21, in urma unui traumatism suferit intr-o ciocnire cu Chris Wyles.

Cu „centrul de comanda” total dereglat, echipa pariziana nu a fost capabila sa reactioneze in mod eficient pentru a contracara presiunea exercitata de Saracens.

Mike Phillips l-a inlocuit pe Machenaud, Remi Tales pe Dan Carter, dar niciunul nu a reusit sa redreseze  „nava-amiral” a Ligii Top 14.

Nimeni nu poate stii cum s-ar fi desfasurat partida cu Machenaud si Carter evoluand la nivelul lor obisnuit, dar a fost evident pe masura scurgerii timpului ca echipa lor se zbatea, din greu, pentru a face fata adversarilor veniti de dincolo de Canalul Manecii.

In acelasi timp, accidentarile si ghinionul francezilor nu trebuie sa umbreasca cu nimic performanta echipei engleze.

Saracens a fost echipa mai buna iar victoria lor este absolut meritata.

Brad Barritt si colegii sai au controlat meciul din primul pana in ultimul minut si, in ciuda unei sporadice reveniri a parizienilor in cea de-a doua repriza, victoria lor nu a parut sa fi fost, in niciun moment, amenintata.

Saracens au atacat, din start, cu vigoare si agresivitate exercitand o presiune constanta gratie, in primul rand, efortului inaintasilor care au dominat gramada ordonata si jocul la sol.

Flanker-ul Will Fraser a realizat, probabil, unul dintre cele mai bune meciuri ale sale in timp ce, in mod putin surprinzator, George Kruis si Maro Itoje, „atelajul” care a jucat un rol atat de proeminent in Turneul celor VI Natiuni, nu a mai demonstrat aceeasi siguranta si autoritate in tuse ca in urma cu cateva luni.  Aceasta, insa, nu a influentat mai deloc evolutia echipei lor – prea puternica in aceasta zi – tanarul Maro Itoje fiind desemnat, de altfel, si „omul meciului”.

Owen Farrell a fost dirijorul „orchestrei” londoneze impresionand, in special, prin exactitatea  jocului de picior.

Precizia loviturile sale de picior lansate in spatele defensivei franceze a ingaduit echipei sale sa avanseze mereu, sa domine teritorial si sa mentina sub presiune apararea adversa.

Desigur, pe langa eficienta tactica, Farrell a avut si marele merit de a fi transformat sapte lovituri de pedeapsa, asigurand, astfel, victoria formatiei sale.

Pe scurt, tanarul mijlocas la deschidere a fost la inaltime in acest meci la fel ca si partenerul sau, Richard Wigglesworth, al carui joc de picior s-a ridicat la acelasi nivel.

In mod limpede, Farrell si Wigglesworth si-au eclipsat adversarii directi avand un rol esential in succesul echipei lor.

Saracens a castigat titlul continental si merita, din plin, sa isi savureze succesul.

In ceea ce priveste pe Racing 92 Club, lipsita de Machenaud si Carter, echipa franceza nu a avut forta de a ameninta fortareata „Sarazinilor”.

Condusii de neobositul Chris Masoe (37 de ani!), parizienii au luptat curajos, necedand nicio clipa si incercand, necontenit, sa strapunga zidul defensiv al englezilor.

Ei nu au fost, insa, capabili sa isi impuna autoritatea si sa reuseasca o lovitura decisiva care sa incline balanta meciului in favoarea lor.

Nu a existat niciun moment in acest meci in care Racing sa fi parut, intr-adevar, echipa demna de a fi campioana Europei.

A fost o finala de mare lupta, dar care nu s-a ridicat, totusi, la un nivel spectacular deosebit.

Sigur, vremea a fost teribila influentand, evident, calitatea executiei.

A fost, uneori, o lupta crancena, cu sarje, placaje si ciocniri feroce.

Nimeni nu poate nega intensitatea, efortul fizic si energia etalate de cele doua echipe.

Cu toate acestea, partida de la Lyon era cel mai important moment la nivelul cluburilor avand, printre altele, menirea de a se constitui intr-un „barometru” valoric al rugby-ului europen.

A fost un meci lipsit de spectaculozitate, presarat cu greseli, inexactitati si cu doar cateva (prea putine) sclipiri care sa lumineze evolutia celor doua echipe.

De aceea, nu se poate afirma ca finalas-a ridicat la nivelul asteptarilor.

Nu a fost Marea Finala atat de mult dorita de  Emisfera nordica.

Eugen Cionga (Toronto)

FOTO: sportinglife.com

 

2,159 total views, 2 views today

Ti-a placut acest articol? Distribuie-l!

Leave A Response