Saturday 23rd June 2018,
Federatia Romana de Rugby

Despre rugby, de dincolo de Atlantic…Echipa nationala: fara complexe, fara inhibari !?

Sfarsitul de an constituie un prilej potrivit de evaluare a performantelor si, implicit,a progresului echipei nationale de-a lungul sezonului inceput in februarie si incheiat, recent, in luna noiembrie.

Dupa parerea mea, sezonul abia incheiat poate fi considerat ca fiind unul dintre cele mai interesante din istoria ultimilor 20 de ani.

De ce?

Pentru ca transformarile anuntate de acest sezon pot avea implicatii si consecinte de o importanta capitala in ceea ce priveste directia in care va evolua Nationala, in particular, si rugby-ului romanesc, in general.

Evident, o evaluare poate cuprinde numeroase aspecte din viata unei echipe, dar intentia articolului de fata este aceea de a se opri asupra a doua aspecte, si anume: rezultatele si stilul de joc.

Rezultatele – criteriul esential al stabilirii ierarhiei mondiale

Nu mai este nevoie sa subliniez importanta rezultatelor in rugby-ul profesionist de astazi.

Ele reprezinta criteriul esential care sta la baza tuturor deciziilor majore legate de cele mai importante aspecte ale activitatii rugbystice de pe Planeta Ovala:

Configuratia ierarhiei mondiale, procesul de calificare la Cupa Mondiala, dreptul echipelor din Tier 2 sa joace cu cele din Tier 1, repartizarea investitiilor si a fondurilor alocate  federatiilor de rugby din toata lumea, calitatea sprijinului tehnic acordat formatiilor din Tier 2 prin facilitarea angajarii unor antrenori de valoare, iata doar cateva dintre cele mai elocvente exemple.

Daca ne referim la statistica anului 2016, observam ca rezultatele echipei nationale ofera suficiente motive de multumire: 11 meciuri, 10 victorii si o infrangere.

Asadar, un palmares favorabil care ne bucura si ne face placere.

Sa ramanem,insa, cu picioarele pe pamant si sa acceptam ideea ca victoriile nu trebuie supraevaluate, dupa cum nu trebuie nici minimalizate.

Fiecare victorie are o semnificatie diferita si, de aceea, fiecare dintre ele trebuie tratata si apreciata cu obiectivitatea cuvenita.

Pentru ca una este sa invingi Germania cu 61-7 si alta sa invingi Canada cu 21-16 si SUA cu 23-10.

In acelasi mod ar trebui sa fie analizate si infrangerile.

In acest an, „Stejarii” au pierdut doar un singur meci, dar semnificatia sa depaseste, in opinia mea, singularitatea evenimentului.

Am pierdut in fata echipei pe care  toata suflarea rugbystica romaneasca – jucatori, antrenori, conducatori, suporteri – dorea, cu patima, sa  o invinga: Georgia.

Georgia ne domina de ani buni, devenind port-stindardul rugby-ului din Europa de Est, un rol care a apartinut, multi ani la rand, Romaniei.

Infrangerea de la Tbilisi, din martie, 9-38 a durut pentru ca, dupa comportarea de la Cupa Mondiala, ne asteptam la o reactie puternica a echipei noastre, sperand – de ce nu? – chiar sa si invingem.

O reactie care, din pacate, nu s-a produs la momentul respectiv.

Echipa noastra a pierdut net, iar dezamagirea a fost cu atat mai mare cu cat am primit sase eseuri fara a inscrie vreunul.

Sunt convins ca nimeni nu s-a impacat (si nu se impaca), cu aceasta situatie iar „santierul in lucru” al echipei nationale trebuie sa pregateasca revenirea la varf.

Deceptia esecului suferit in fata gruzinilor a fost indulcita, intr-o anumita masura, de castigarea turneului Nations Cup, care a avut loc, in vara, la Bucuresti.

Nu stiu daca cele trei victorii, obtinute in fata Namibiei, Uruguay-ului si a selectionatei Argentina XVar valora cat o victorie in fata Georgiei, dar, dupa infrangerea de la Tbilisi, au insemnat, totusi, un pas inainte.

Pasul a fost facut catre sezonul de toamna care ne-a adus, in sfarsit, satisfactiile dorite.

„Stejarii” au invins SUA, 23-10, Canada, 21-16 si Uruguay, 36-10, victoriile impotriva Statelor Unite si Canadei oferind cele mai mari motive de bucurie.

Iar, ceea ce este cel mai important, este ca bucuria incercata la sfarsitul competitiei nu a fost generata doar de scorurile de pe tabela de marcaj.

Stilul de joc –sperantele transformarii si transformarea sperantelor

Sperantele unor transformari profunde!

Transformarea sperantelor in certitudini?

Referindu-ne la sperante si transformari, unde se afla rugby-ul nostru din acest punct de vedere?

Am asistat, oare, in noiembrie, la inceputul transformarii sperantelor noastre (in privinta  stilului de joc) in certitudini?

Daca este sa privim rugby-ului romanesc prin prisma traditiei si a evolutiei sale de-a lungul anilor, se poate afirma, fara teama de a gresi, ca stilul echipei nationalea avut doua trasaturi dominante:  forta gramezii si forta defensivei.

Amintirile le pretuim si le pastram in memoria afectiva.

Nu este vorba sa traim din amintiri; dar, daca in perioada anilor ’60-’90 – perioada de varf a rugby-ului nostru –  ar fi existat Tier 1 si Tier 2, atunci, gratie tocmai combinatiei acestor doua aspecte – gramada si defensiva – , Romania ar fi facut, probabil, parte din Tier 1.

Nu era, desigur, un stil spectaculos, dar era stilul adoptat si perfectionat de generatii de antrenori si datorita caruia s-au obtinut cele mai mari succese ale rugby-ului romanesc.

Cu ocazia fiecarui meci anual, observatia francezilor era ca „romanii joaca in 10”, jocul Nationalei oprindu-se, de multe ori,  la nivelul mijlocasului la deschidere.La aceasta, adaugandu-se o remarcabila capacitate de a placa.

Afirmatia lor nu era departe de adevar.

Nu era, insa, deloc usor sa joci impotriva Frantei lui Blanco,Sella et co. interpretand o asemenea partitura defensiva.

Era nevoie de un efort fantastic al inaintasilor si al apararii liniei de treisferturi pentru a absorbi, in primul rand, presiunea adversarilor si, in al doilea rand, pentru a putea reactiona pe masura.

Din „matrita” acestui stil de joc s-au nascut marii jucători romani de linia trei – in frunte cu Viorel Morariu, Radu Demian, Mircea Rusu, Gheorghe Dumitru, Florica Murariu si Enciu Stoica – si centrii-aparatori de exceptie al caror prototip a fost, dupa parerea mea,Adrian Lungu.

Si iata ca a sosit acest noiembrie 2016, meciul cu echipa Canadei si am avut prilejul sa vedem altceva!

Am sa repet ceea ce am scris la momentul respectiv.

In partida cu selectionata Canadei a fost pentru prima oara cand am avut ocazia sa constat o transformare vizibila, concreta, a stilului de joc al liniei de treisferturi.

Un stil de joc in viteza, variat, combinativ, cu pase rapide, scurte sau „sarite”,  cu sarje directe, penetrante si cu  „ascutite” unghiuri de atac.

Gratie evolutiei sale, linia de treisferturi a daruit echipei un atribut pe care aceasta nu il posedase pana atunci: atributul autoritatii in joc.

Pentru ca echipa noastra a jucat, intr-adevar cu autoritate.

Sper din toata inima ca acest meci sa nu constituie doar o intamplare fericita in viata unei echipe care isi cauta o noua identitate.

Sper, de asemenea, ca acest meci sa constituie, cu adevarat, un moment de referinta in viata echipei nationale; atat in ceea ce priveste schimbarea structurii de joc cat si a identitatii colective.

Ceea ce mi s-a parut remarcabil a fost faptul ca starea de inhibare care insotea, de atata amar de vreme, jocul treisferturilor, a disparut, pur si simplu!

Asta nu inseamna ca nu au existat greseli. Ele au existat, dar observatia mea se refera la cu totul altceva:

Teama de a pasa, de a ataca, nesiguranta, fragilitatea,neputinta, indoiala, toate aceste tare si metehne al rugby-ului nostru, ilustrate, de obicei, de maniera de joc a liniei de treisferturi, nu au fost prezente in acest meci.

Evident, schimbarea profunda din partida cu echipa Canadei nu va garanta victorii, de-acum inainte.

Dar nu de garantia victoriilor are nevoie rugby-ul romanesc in acest moment.

Ci de garantia continuarii, cu success, a transformarii pe care partida din noiembrie pare sa o fi anuntat cu atata vigoare.

Vor exista victorii, dar si infrangeri.

Este, insa, o diferenta imensa intre a pierde un meci – indiferent de adversarul care iti sta in fata –jucand cu complexe si a-l pierde jucand fara complexe.

In noiembrie echipa nationala a demonstrat ca este pe cale de a se debarasa de complexe, inhibari si neputinte.

De aceea, sper ca in aceasta toamna am avut ocazia de a fi asistat  la o schimbare fundamentala in structura de joc a Nationalei. O schimbare care trebuie sa fie confirmata in campania anului viitor.

In meciurile din toamna nu a fost vorba de o simpla schimbare de jucatori sau de o schimbare de generatii.

Nu vreau sa fac afirmații entuziaste, spectaculoase, pompoase.

Imi permit doar sa afirm ca meciul din noiembrie a aratat o schimbare fundamentala la nivelul structurii colective a jocului. Iar ca urmare a acestei schimbari, jocul echipei noastre a capatat o alta dimensiune decat cu ceea ce eram obisnuiti pana acum.

Si aceasta constituie un progres enorm pentru echipa nationala si pentru rugby-ul romanesc.

Treisferturile au dovedit ca pot iesi de sub umbra protectoare a inaintasilor, dovedind ca pot face si altceva decat a placa(de mult ori, cu disperare).

Este vorba de o schimbare structuralade proportii majore – atat in plan tehnic, tactic cat si in privinta mentalitatii – schimbare care nu s-a petrecut (si nu se va petrece) peste noapte sau doar in cateva meciuri.

Fara indoiala, acesta este meritul antrenorului LynnHowells si al jucatorilor sai.

In acest context mi se pare important sa subliniez aportul jucatorilor straini.

Jucatorii din Insulele Pacificului au avut si au o influenta benefica asupra stilului de joc; si nu doar al echipei nationale ci si asupra nivelului de joc al Super Ligii.

Paula Kinikinilau et co. nu vor rezolva problemele rugby-ul nostru, dar talentul si cultura rugbystica a jucatorilor din Emisfera Sudica nu pot decat imbogati cultura rugby-ului romanesc.

Nu este exclusa posibilitatea ca in anumite meciuri viitoare linia de treisferturi a „Stejarilor” sa fie alcatuita din „sudisti”.  Daca antrenorii vor considera ca, in momentul respectiv, aceasta va fi cea mai buna solutie pentru echipa nationala, atunci vom asista, probabil, si la o asemenea selectie.

Dar marele castig al prezentei jucatorilor naturalizati in competitiile interne il va constitui influenta lor in procesul de formare al juniorilor.

In acest noiembrie festiv pentru rugby-ul nostru, i-am vazut si pe Florin-Vladut Popa si pe Ionut Dumitru care au constituit, cel putin pentru mine, o surpriza extrem, extrem de placuta.

Vreau sa cred ca aparitia celor doi jucatori este o reflectie a strategiei privind transformarea stilului de joc al Nationalei.

Axa 9-10-15

Imi amintesc ca, dupa incheierea Cupei Mondiale, domnul Howells a declarat ca „trebuie sa dezvoltam in Romania modul de luare a deciziilor la (nivelul posturilor) 9,10 si 15”.

Un adevar simplu care a sintetizat in cateva cuvinte una dintre problemele cruciale,nu doar ale echipei nationalein particular, ci si ale rugby-ului nostru, in general.

Florin Surugiu si CatalinFercu reflecta imaginea integrarii a doi jucatori talentati in noua structura colectiva conceputa si, cu siguranta, visata de Lynn Howells si asistentii sai.

Dar pentru a reusi pe deplin, aceasta schimbare structurala are nevoie ca in spatele celor doi sa se afle alti Surugiu si alti Fercu.

Dupa cum pozitia de mijlocas la deschidere are nevoie de o prezenta solida.

Contributia lui Florin Vlaicu trebuie laudata si apreciata, iar meritele sale ca transformeur sunt incontestabile (este suficient sa ne amintim de meciul Romania- Canada de la Cupa Mondiala!).

El si-a dovedit potentialul si ca mijlocas la deschidere si ca centru.

Nu este usor ca in rugby-ul de astazi, in care specializarea pe posturi a capatat un rol important, sa pendulezi, la nivel international, intre doua asemenea pozitii.

Dar si in spatele lui Florin Vlaicu trebuie sa exista jucatori capabili de a prelua responsabilitatile sale.

Prin urmare, este esential ca postul numarului 10 sa fie acoperit de tineri jucatori care sa fie capabili sa exprime in teren noua conceptie de joc si se se integreze , cu succes, in noua structura colectiva.

Ne-am bucurat in aceasta toamna, dar nu trebuie sa ne imbatam cu apa rece, trebuie sa ne pastram capul de umeri si judecand in mod realist, sa ne gandim ca succesele din noiembrie nu au rezolvat problemele rugby-ului romanesc.

Dar, mai mult ca oricand, ele au aratat ca o transformare este posibila si au generat sperante reale intr-un salt valoric, la nivelul structurii,  a carui semnificatie poate avea un impact crucial asupra viitorului echipei nationale si a rugby-ului romanesc.

Metaforic vorbind, noiembrie trecut ne da speranta ca treisferturile, impreuna cu echipa nationala, vor „curge”, de acum inainte, intr-o noua „matca”.

Eugen Cionga (Toronto)

 

2,210 total views, no views today

Ti-a placut acest articol? Distribuie-l!

Leave A Response