Monday 25th September 2017,
Federatia Romana de Rugby

Despre rugby, de dincolo de Atlantic… All Blacks-British Lions: „Leii” castiga al doilea test

All Blacks-British Lions 21-24 (9-9).

Dupa un meci plin de dramatism, British Lions au castigat cel de-al doilea test egaland, astfel, scorul in aceasta serie de trei meciuri care va fi decisa, sambata viitoare, la Auckland.

De la bun inceput, mi se pare important a sublinia urmatoarele:

In primul rand, „Lions” au obtinut o victorie absolut meritata. Ei au dominat, in general, posesia balonului, au demonstrat a forta ofensiva superioara gazdelor, marcand doua eseuri, in timp ce toate punctele Noii Zeelande au fost inscrise din lovituri de pedeapsa.

In al doilea rand, decizia arbitrului francez Jerome Garces de a-l elimina definitiv pe Sonny Bill Williams a fost, dupa parerea mea, foarte corecta. In incercarea sa de a placa, centrul All  Blacks l-a lovit cu umarul, in frunte, pe Anthony Watson, fara a folosi bratele.

Regulamentul este limpede si clar in aceasta privinta: capul jucatorului nu poate fi atins in placaj. Chiar daca nu exista nici cea mai mica intentie de a-l accidenta sau rani pe jucator, arbitrul acorda cartonas rosu.

Daca un jucator sufera un traumatism din cauza unui placaj la cap nu are importanta daca lovitura a fost intentionata sau nu.

Prin urmare, nu cred ca un cartonas rosu ar trebui sa judece intentia de a lovi sau a rani. 

Dupa parerea mea, cartonasul rosu trebuie aplicat in litera legii, pedepsind un placaj neregulamentar si, in acelasi timp, periculos, care pune in primejdie sanatatea unui jucator de rugby.

Desigur, eliminarea definitiva a lui Sonny Bill Williams a schimbat configuratia ulterioara a partidei. La un asemenea nivel de varf, care reuneste echipe de mare valoare, absenta unui jucator poate face diferenta in privinta rezultatului final.

Nimeni nu poate stii cum ar fi decurs partida cu Sonny Bill in teren si orice incercare de a aduce in discutie „ ce s-ar fi intamplat daca Sonny Bill nu ar fi fost eliminat” nu isi are rostul.

Lasandu-l, insa, pe Sonny Bill deoparte, „Lions” au fost mai buni si au castigat pe merit.

Impresia mea este ca la Wellington All Blacks au fost intr-o oarecare scadere in timp ce „Lions” au fost capabili sa ridice, fata de testul precedent, nivelul exprimarii in teren.

Defensiva oaspetilor a functionat foarte bine, All Blacks nereusind sa marcheze niciun eseu, ceea ce se intampla, sa recunoastem, destul de rar.

Sigur, Beauden Barrett a ratat trei lovituri de pedeapsa din pozitii extrem de favorabile (balonul lovind bara la una dintre executiile sale), dar ratarile fac parte din sport. De cealalta parte Owen Farrell a transformat in momentele decisive aducand o contributie majora la victoria echipei sale.

Sigur, se poate spune ca la in faza premergatoare loviturii de pedeapsa transformate de Farrell in minutul 34 care a egalat scorul 6-6, Liam Williams a comis „inainte” in incercarea sa de a prinde balonul. Dar si scaparile arbitrilor fac parte din sport.

Avand in vedere ca au pierdut doar la 3 puncte diferenta, se poate afirma ca All Blacks au rezistat mai mult decat onorabil in 14 jucatori.

Cand, intr-un meci de asemenea nivel, o echipa care joaca, vreme de 55 de minute, in 14 jucatori (si timp de 45 de minute in inferioritate numerica avand in vedere ca Maku Vunipola a primit cartonas galben), pierde la doar 3 puncte, se poate spune ca a rezistat onorabil.

Nu cred, insa, ca aceasta afirmatie este valabila in cazul Noii Zeelande.

Pentru All Blacks, faptul ca au pierdut, in 14 jucatori,  la un scor strans nu este o consolare pentru ca ei doreau, cu ardoare, sa castige testul de la Wellington.

Ceea ce i-ar putea ingrijora este faptul ca nu au reusit sa joace le nivelul demonstrat cu o saptamana in urma, la Auckland.

Fata de Auckland, All Blacks au fost in scadere in timp ce „Lions” au fost in crestere.

All Blacks nu au reusit sa strapunga defensiva oaspetilor si aceasta ar trebui sa le dea de gandit in perspectiva testului de sambata viitoare de pe Eden Park.

Eficienta ofensiva si capacitatea de penetrare a „predelei” defensive adverse nu au fost la nivelul obisnuit.

Inaintasii nu au etalat aceeasi capacitate de a domina ca in primul test de la Auckland.

Au lipsit sarjele agresive in inima apararii „Leilor”. M-a surprins faptul ca All Blacks nu au incercat sa isi concentreze forta ofensiva in directia lui Owen Farrell care poseda un joc de picior excelent, dar care nu mi se pare a fi, totusi, un aparator redutabil.

Rieko Ioane, autorul a doua eseuri in primul test, a fost destul de sters pentru simplul motiv ca nu a fost pus in situatia de a ataca. Intr-o situatie similara – desi a avut cateva baloane  de atac –  s-a aflat si cealalta aripa de treisferturi, Waisake Naholo.

Faptul ca All Blacks nu au reusit sa marcheze nici macar un eseu pe Westpac Stadium este si o dovada a eficientei defensive a „Leilor”. Spre deosebire de primul test, viteza de reactie a oaspetilor a reusit, de aceasta data, sa contracareze forta ofensiva a gazdelor.

Un alt aspect care ar produce ingrijorare in tabara neo-zeelandeza este faptul ca, desi au condus cu 18-9, in minutul 59 si 21-14 in minutul 67, All Blacks nu au putut mentine avantajul pe tabela de scor.

In plus, ei au primit doua eseuri, in mai putin de 10 minute, din faze care nu anuntau nimic.

Primul eseu a fost inscris de Toby Faletau in urma unui atac clasic pe treisferturi, initiat de Anthony Watson pe aripa dreapta si concretizat de Faletau pe aripa stanga.

Cel de-al doilea eseu a fost marcat de Conor Murray care a tasnit din spatele gramezii surprinzandu-l pe TJ Perenara – adversarul sau direct – pe picior gresit si scapand de incercarea de placaj a lui Ardie Savea.

Chiar daca evoluau in 14 jucatori (eseul lui Faletau a fost inscris in conditii de egalitate numerica, Maku Vunipola fiind eliminat), impresia mea a fost ca All Blacks au primit cele doua eseuri cu prea mare usurinta.

La Wellington, ceva nu a mers asa cum a trebuit in mecanismul All Blacks, si, in unele momente, am avut impresia ca „motorul compresorului” All Black era gripat.

Gramada neo-zeelandeza nu a etalat aceeasi autoritate in joc, autoritate care i-a permis sa domine primul test de la Auckland., iar Kieran Read si Brodie Retallick nu au mai reprezentat acelasi pericol pentru apararea „Leilor”, ca in meciul precedent.

Sigur, cartonasul rosu primit de Sonny Bill Williams nu poate fi ignorat, dar „Lions” nu au nicio vina in eliminarea centrului All Black.

Dupa testul de pe Westpac Stadium, si avand in vedere suspendarea lui Sonny Bill si accidentarile lui Ryan Crotty si Ben Smith, una dintre problemele antrenorilor neo-zeelandezi este ce pereche de centri va pasi pe gazonul de la Eden Park in cel de-al treilea test.

In mod normal, tanarul Anton Lienert-Brown va fi titular, dar cine va juca alaturi de el: Malakai Fekitoa, Jack Goodhue, Ngani Laumape?

Malakai Fekitoa este cel mai experimentat, dar nu a facut parte din lotul All Blacks selectionat, initial, de Steve Hansen pentru testele cu „Lions”, el fiind convocat doar dupa suspendarea lui Sonny Bill Williams.

Ngani Laumape 24 de ani, (1,78m, 103 Kg), cel care a debutat in testul de la Wellington, este rapid si puternic, un jucator care aminteste – pastrand, deocamdata, proportiile – de Ma’a Nonu. Cu un stil de a ataca foarte direct, el poate pune mari probleme apararii „Leilor” si, in special, lui Owen Farrell ( daca acesta va juca tot centru).

Urmand traiectoria unor unghiuri favorabile de atac, Laumape va fi ca un „obuz” lansat direct in inima apararii „Leilor”  care poate deschide si crea culoarele de atac pentru All Blacks.

Jack Goodhue (22 de ani) este cel mai tanar dintre toti, dar este putin probabil ca el sa inceapa meciul ca titular.

All Blacks au fost raniti de aceasta infrangere mai mult decat au lasat sa se vada. Ca, de altfel, intreaga natiune neo-zeelandeza.

Citind presa neo-zeelandeza, poti simti, pe ici, pe colo, o oarecare dezamagire mocnind in spatele cuvintelor:

Prima infrangere pe teren propriu dupa 2489 de zile (dar ce alta echipa isi numara invincibilitatea in mii de zile?!)!

Prima infrangere la Wellington din 2003 incoace!

Dupa cum si cartonasul rosu a facut obiectul unor incursiuni in istoria rugby-ului neo-zeelandez:

Sonny Bill Williams este doar cel de-al treilea All Black eliminat de pe teren intr-un meci international (dar primul intr-un meci desfasurat in tara sa!):

Primul a fost Cyril Brownlie, eliminat in meciul cu Anglia, in 1925,  pe Twickenham, si Colin Meads care a fost eliminat in partida cu Scotia, in 1967, pe Murrayfield.

Declaratiile lui Steve Hansen au fost, ca intotdeauna, echilibrate pentru a indeparta orice accent al unei posibile atitudini arogante „Made in New Zealand” create de exceptionala istorie a acestei unice selectionate care este All Blacks.

Antrenorul neo-zeelandez nu  a contestat deloc cartonasul rosu desi nu s-a putut abtine sa declare ca „…a fost una dintre acele situatii in care s-ar fi putut acorda galben sau rosu, dar el ( arbitrul) a decis ca este rosu asa incat trebuie sa accepti hotararea sa”.

Cum vor reactiona All Blacks in testul decisiv de la Auckland? Cum vor reactiona, la randul lor, „Leii” Britaniei?

In fiecare echipa de mare valoare exista o forta latenta care, odata eliberata in momente cruciale ale unui meci, devine factorul esential capabil sa incline balanta victoriei.

Privit din aceasta perspectiva, cel de-al treilea test de la Auckland va fi extrem de interesant de urmarit.

FOTO: Sportsfile
Articol scris de Eugen Cionga (Toronto)

 

 

1,648 total views, no views today

Ti-a placut acest articol? Distribuie-l!

Leave A Response